Accidentul în lanț produs luni, 8 iunie, în Constanța, în care au fost implicate zece autoturisme și un camion, ridică din nou întrebări serioase despre modul în care autoritățile din România gestionează situațiile medicale de urgență.
Potrivit informațiilor apărute în spațiul public, șoferul TIR-ului s-ar fi aflat la un pas de comă hipoglicemică în momentul intervenției. Mai grav, au apărut acuzații că polițiștii locali care au încercat să-l scoată din cabină l-ar fi lovit și ar fi folosit spray iritant-lacrimogen împotriva sa.
Desigur, fiecare caz trebuie analizat cu obiectivitate, iar concluziile finale trebuie trase după verificarea tuturor circumstanțelor. Totuși, situația scoate la iveală o problemă mai veche: pregătirea insuficientă a unor agenți pentru recunoașterea urgențelor medicale.
O persoană aflată într-o criză hipoglicemică poate părea dezorientată, incoerentă, poate avea reacții întârziate sau chiar agresive involuntar. Pentru cine nu cunoaște simptomele, comportamentul poate fi confundat cu starea de ebrietate sau cu refuzul de a coopera. Pentru un profesionist instruit, însă, semnele sunt evidente și impun o intervenție medicală rapidă, nu folosirea forței.
Diferența dintre cele două abordări ne-a fost relatată chiar de un prieten al redacției, șofer profesionist pe comunitate, diagnosticat cu diabet zaharat de tip 1. Acesta își efectuează toate controalele și analizele prevăzute de legislație, la fiecare șase luni, pentru a putea conduce legal.
În urmă cu ceva timp, aflat pe o autostradă din Germania, a suferit o criză hipoglicemică severă. A reușit să tragă camionul pe banda de urgență, după care, după cum povestește chiar el, „simțeam efectiv că se scurge viața din mine”.
La scurt timp, un echipaj de poliție a oprit lângă camion. Inițial, agenții s-au apropiat pentru a-i atrage atenția că nu poate staționa în acel loc. Șoferul abia mai putea vorbi și nu reușea să explice ce se întâmplă.
Polițiștii au observat imediat simptomele. Au înțeles că este vorba despre o urgență medicală, au chemat ambulanța și i-au oferit imediat o ciocolată din mașina de serviciu pentru a-i crește glicemia.
Până la sosirea echipajului medical, starea șoferului s-a ameliorat. Cu toate acestea, polițiștii nu i-au permis să își continue drumul până când paramedicii nu au verificat glicemia și nu au confirmat că valorile au revenit în limite normale. Mai mult, după evaluare, l-au escortat până la prima parcare sigură și i-au recomandat să se odihnească până dimineața.
Două situații, două țări și două moduri complet diferite de a înțelege rolul uniformei.
În Germania, prima suspiciune a fost că omul are nevoie de ajutor. În România, din informațiile apărute până acum, prima reacție pare să fi fost folosirea forței împotriva unei persoane aflate într-o posibilă urgență medicală.
Nimeni nu contestă dificultatea muncii de polițist și nici faptul că agenții sunt puși deseori în situații limită. Însă tocmai de aceea instruirea continuă și recunoașterea afecțiunilor medicale trebuie să facă parte din pregătirea de bază a celor care intervin primii la astfel de evenimente.
Pentru că, uneori, diferența dintre un spray lacrimogen și o ciocolată poate însemna diferența dintre viață și moarte.