Demult, săfie vreo câțiva ani, am scris un editorial intitulat „Moartea bunului simț al lui Emilian Frâncu”. După o vreme, recitindu-l, mi s-a părut totuși dur, cuvintele folosite apăsătoare, iar comparațiile, pe alocuri, nepotrivite. Am reflectat asupra lui cu judecata omului că ruia, în goana peniței, îi scapăfraze ce ar trebui îngropate în uitare. Acum câteva zile, însă , m-am convins că aveam dreptate. Și nu lipsa de modestie măîmpinge săspun asta și nici vreo aversiune absconsăpentru acest liberal, ci poluarea fonică cu care tulburăspațiul public. Am urmărit o emisiune la VTV, moderatăde Gheorghe Smeoreanu, în care era invitat și redactorul-șef al ziarului pentru care lucrez, Romeo Popescu. Am înghețat de uimire văzându-l cum urlă, vădit deranjat de prezența jurnalistului în studio, și cum fața i se strâmbăhâd de nervi. Lipsa de substanțăumanăa senatorului îl face să-mi semene ca un politician decă zut, desprins de realitățile cotidiene, înveninat nejustificat de înțepătura săgeților imaginare trase asupra sa, respingător, machiavelic.
Jocurile politice pe care le-a jucat în decursul acestor ani, în spatele cortinei sau la vedere, l-au consumat teribil interior, psihic și fizic. Pare, mai degrabă, un soi de Quasimodo, ce-și poartăcu greutate cocoașa propriilor neîmpliniri politice, povarăa marginalizării din viața publică ce-l apasăca un pietroi gigant, strivindu-i pieptul.
Nu aș fi crezut vreodatăcă voi ajunge săcred despre Frâncu că -i penibil. Uluitor de penibil. Nu pentru că nu aș recunoaște că este un erudit de excepție, un individ cu tone de culturăși vrafuri de că rți citite, ci măintrigăcum se țățește public ca o tanti din piață, din Ostroveni, când nu poate săvândăkilogramul de cartofi la suprapreț. Se dezbracă prea ușor de caracter, refuzând până la negație dialogul cuminte și așezat cu interlocutorii, chiar dacă , printre ei, se aflăși câte unii care nu i-au ridicat statuie pe soclu de nisip, izbindu-i în Față cu noroi, fără resentimente.
Omul nu suportăcritica nici picat cu ceară, e plin de tare comportamentale și privește cruciș la oricine încearcă să-i arate că se irosește în răutăți gratuite, într-un teatru public ieftin, în care își joacă lamentabil rolul principal, în conceperea unor scenarii politice, gândite prost și puse în scenăfără talent.
Un lucru nu înțeleg Exista o vreme, și nu-i mult de atunci, când Emilian Frâncu lua foc în gurăatunci când vorbea despre colegul său de partid Bogdan Pistol, candidatul PNL la funcția de primar al municipiului, despre care spune că -i „versatil”, că nu are experiență, că -i pueril, că trebuie sămai prindăcoajăpentru a visa la funcții publice. Avea dreptate. A spus aceste lucruri apăsat, cu tonul unui dască l ce-și educă elevul săardăetapele profesiunii sale pe rând, cu grație, cu mintea deschisăcă tre nou, cuminte.
Apoi, ca și cum ar fi fost lovit din plin de o revelație creatoare, a ieșit public, negându-și afirmațiile anterioare, dezicându-se de propriile sale păreri, lăudându-l pe Pistol, susținând că -i va fi aproape în campanie, ajutându-l săfacă recensământul afișelor electorale din municipiu, înfiindu-l ca pe un copil născut în politică din flori, fără voia creatorului, la nimereală.
Săfie vorba de un sentiment al inutilității ce-i macinăsufletul pe care-l vede umplut mimând că face politică , disimulând activitatea de partid? Se prea poate. Oricum ai privi lucrurile, Frâncu e de nerecunoscut.
A fost o vreme când îl amendam prin articolele pe care le scriam destul de des. Deși poate părea de mirare, l-am tot înțepat cu penița pentru că măintriga, mai mult decât pot exprima, cum un politician de talia lui poate săse comporte atât de irațional, cum e posibil să-și alăture numele unei pleiade de nonvalori din PNL, săle susțină, săle facă imagine publică . Am sperat că se îndreaptă. I-am reproșat că -i prea pătimaș, că investește prea mult în politică , timp, bani și suflet, că nu realizeazăcă se transformă într-un satrap cu veleități politice, că e părtinitor, că vrea putere cât nu poate duce un om, că -și dorește săfie în tot și în toate.
Emilian Frâncu despre care scriam, însă , nu mai e. S-a topit în negura vremii ca o lumânare uitatăîntr-un colț de casă, întunecat și rece. A rămas doar o umbrăa ceea ce a fost, un nume ce-l nu-l mai reprezintă, o funcție care l-a blazat, un politician care trăiește prin prisma a ceea ce a fost, realizând că a ajuns la apusul carierei, forțat de conjuncturi. Frâncu e nimic de acum, iar sentimentul goliciunii i se citește pe Față , în privire și în toată ființa sa. Îmi e milăde el, așa cum îmi e milăde un bătrânel dus la azil de familie, și uitat acolo până la sfârșit.
Urletele sale sunt ale unui individ aruncat la lada de gunoi a istoriei politice vâlcene, pe fundul ei rece și denivelat de unde privește înspre politica la vârf doar printr-o gaurădatăde vreun trecă tor curios în capacul gros. În fapt, decă derea politică a lui Frâncu mai poate semnifica ceva. Degradarea PNL-ului la Vâlcea în cel mai puternic sens al cuvântului. Privind la cei care-l conduc, Buican și Pistol, realizez pe zi ce trece că sfârșitul formațiunii e aproape și că , cel puțin pe plan local, își face tot mai bine loc în lada istoriei. Vremea se apropie repede, iar privind din exterior, o singurăsintagmă, puerilă, tâmpească , ce-i drept în vine în minte: „Ce-a fost și ce-a ajuns!”. O adunăturăciudatăde indivizi care face politică la televizor de dragul imaginii, pe internet sau în gând.
Au zdrobit, sistematic, imaginea acestui partid, care acum a ajuns de tot râsul, plânsul