Eminescu este, fără îndoială, mai mult decât un brand. El este un simbol. Moartea lui a fost, la comandă. Trădătorii țării, de care România nu duce lipsănici acum, au complotat cu spionii austro-ungari și au semnat sentința poetului național. Redăm spicuiri din odiseea poetului nepereche.
„Eminescu a fost dus la Spitalul Șuțu. Cât a stat acolo, nu a fost văzut altfel decât scriind. Scria toată ziua, coli peste coli, și era foarte liniștit. Într-o zi, a fost vizitat de frizerul Regelui. Eminescu i-a zis vizitatorului său sămeargăprin grădină, săse plimbe și să-l învețe săcânte „Deșteaptă-te, Române!”. Au ieșit în grădinăși au cântat. Cum mergeau amândoi, unul lângă altul, vine, odată, pe la spate, un alt bolnav d’acolo, unu’ furios care-a fost director sau profesor de liceu la Craiova și, pe la spate, îi dălui Eminescu, în cap, cu o că rămidăpe care o avea în mână. Lovit După ureche, Eminescu a că zut jos cu osul capului sfărâmat și cu sângele șiruindu-i pe haine.”
Motto: „Treptat ies la ivealălegături pe care anevoie le-am fi descoperit din frânturile de informații oficiale, ori oficioase ale vremii”.
” naționaliștii români erau urmăriți de spionii austro-ungari. La comanda cui a fost, oare, omorât Luceafărul culturii românești?
Cum a murit Eminescu – ultimele lui ceasuri, povestite de un martor ocular – o ineditărelatare legatăde moartea lui Eminescu este adusăla luminăîntr-un volum, pentru prima oară, de profesorul Nicolae Georgescu, în cartea apărutăla Editura Criterion – „Boala și moartea lui Eminescu”. Profesorul Nae Georgescu a reușit săcuprindăîntr-un volum, rezultatele unei investigații jurnalistice „instigate” de un grup de tineri ziariști civici – „Boala și moartea lui Eminescu” a prezentat viața secretăa jurnalistului și gânditorului Mihai Eminescu și a pornit de la ultimele ceasuri ale lui Eminescu povestite de un martor ocular rămas necunoscut până acum.
„( ) Un modest cetățean, mic de stat și cu o bărbuțăalbă, a suit alalteieri scă rile redacției noastre, voind săne facă o comunicare. Din ziare, știa că se va face un serviciu divin de pomenire a lui Eminescu, și venea săne spunăși el ce știa, personal, despre pomenitul de azi. Modestia acestui om dăo valoare specialădatelor furnizate de el, date care nu sunt în nici un caz lipsite de interes. D. Dumitru Cosmănescu, fost într-o vreme coafor al Regelui, având prăvălie sub vechiul Jockey-Club, „îl servea” adeseori pe Eminescu, care venea acolo împreunăcu alți prieteni: „Era un om domol și foarte așezat. Vorbea totdeauna frumos, ori cu cine ar fi stat de vorbăși avea mare plăcere să-l servesc eu. Cum intra întreba: „Da’ unde e Dumitrache?” Eu, ca unul care, slavăDomnului, la vârsta mea pot zice că sunt „specialist” și că am servit mii și mii de oameni, mi-aduc aminte și acum că avea un păr frumos negru, ondulat, dat peste cap. Mustața, mică , era tot neagră. De îmbrăcat nu l-am văzut niciodatărău îmbrăcat, îi plăceau cravatele negre, făcute „fundă”. Vorbea cu mine, vorbea cu lucrătorii, și mai ales ședea de vorbăcu d. Ardeleanu, patronul meu de pe vremuri, povestind tot felul de lucruri, fiindcă ardeleanu era om citit, și fusese și la Paris, studiind săse facă avocat. Când s-a întâmplat nenorocirea că s-a îmbolnăvit, Eminescu a fost dus la Șuțu, unde i s-a dat o camerăa lui, mai bunăca altora. Măchema tot pe mine să-l servesc și acolo, și măduceam bucuros. Uneori veneau să-l vadăprieteni, Grigore Manolescu, Hasnaș, și alții care-i ziceau lui Eminescu „maestre” și el râdea, bătându-i pe umăr. Cât a stat la Șuțu, eu cel puțin nu l-am văzut altfel decât scriind. Scria toată ziua, coli peste coli, și era foarte liniștit. Dar soarta a făcut însă ca într-o zi să-l văd murind, aș putea zice, pe brațele mele. Venisem la Șuțu, cam pe la 3 După amiaza. Pe la vreo 4, cum era cald în cameră, Eminescu zice uitându-se lung la mine: „Ia ascultă, Dumitrache, hai prin grădină, săne plimbăm și săte învăț săcânți Deșteaptă-te, Române!” Eu care știam că nu e bine să-i fac împotrivăam ieșit cu el în grădină, unde se vede că -l trăgea soarta. Și a început săcânte Deșteaptă-te, Române, și eu După el. Cânta frumos, avea voce. Cum mergeam amândoi, unul lângă altul, vine odatăpe la spate un alt bolnav d’acolo, unu’ furios care-a fost director sau profesor de liceu la Craiova și, pe la spate, îi dălui Eminescu în cap cu o că rămidăpe care o avea în mână. Eminescu, lovit După ureche, a că zut jos cu osul capului sfărâmat și cu sângele șiruindu-i pe haine, spunându-mi: „Dumitrache, adu repede doctorul că măprăpădesc Asta m-a omorât!” L-am luat în brațe și l-am dus în odaia lui, unde l-am întins pe canapea. I-am potrivit capul pe pernă, și când am tras mâna, îmi era plină de sânge. Au venit doctorii, cu Șuțu în cap, și ne-au spus sătăcem, sănu s-audăvorba afară, că nu e nimic Dar După o jumătate de oră, bietul Eminescu murise!” Modestia și simplitatea povestitorului nu scad întru nimic caracterul dramatic al acestor ultime ceasuri ale nefericitului poet. Faptele povestite aici sunt consemnate, de altfel, mai de mult, de acei cari, în vreme, au stabilit condițiile în cari Eminescu a fost ucis de un dement, datorităfirește numai unei regretabile lipse de supraveghere din partea administrației ospiciului unde și criminalul și victima se găseau la un loc.”
N.B.: – Atâta timp cât vom fi apropiați de Eminescu, vom fi puternici, pentru că el este de multăvreme un sfânt – Sfântul Națiunii Române.