Considerat de ani buni un individ incomod, am primit de-a lungul timpului o mulțime de amenințări mai mult sau mai puțin voalate, însoțite sau precedate și de oferte de cumpărare a tăcerii mele și de înregimentare în gașca vinovată de spolierea acestei nații. Presiunile exercitate asupra mea au culminat și cu o tentativă de omor. Pot spune că m-am atunci născut a doua oară. Prin anul 1996 (remember: „Gruparea Gorun”) trei gealați năimiți au încercat să-mi „bage mințile în cap” cu lovituri de bocanc, traumatismul fiind din fericire fără urmări tragice. Dar nu am luat frica. Mi s-a spus că trebuia să mă aștept la asta, pentru că deranjasem multe interese și pentru că viața mea putea fi curmată ușor contra unei sume derizorii. Nu am ezitat niciodată să dezvălui faptele antisociale de care am luat cunoștință, vorbind despre impostura unor parlamentari, despre iresponsabilitatea unor conducă tori, despre infracțiunile unor cercuri de interese, despre ipocrizia unor politicieni preocupați doar de jecmănirea concetățenilor naivi, dar și despre eroi necunoscuți, care m-au motivat să merg mai departe, în ciuda unei realități locale teribil de demotivante. Și nu o voi face niciodată, cu toate că mulți, în situația mea, ar depune armele. Am fost martorul unor evenimente importante, al unor declarații și al unor fapte, despre care concetățenii mei au aflat câte ceva din surse mai mult sau mai puțin credibile. Am regretat de multe ori că scenele la care eram martor nu erau văzute pe viu și de electoratul mințit permanent de politicieni fără scrupule. Îi desfid și afirm că îmi este scârbă de ei și de ipocrizia lor. Nu îmi este frică de impostori. Nu mă sperii de cele ce întreprinde împotriva mea un lider politic județean, de la un timp de vreme încoace. Nu trece o zi să nu aflu că omul a umblat pe la instituțiile statului cerând imperios să mi se verifice firma, să fiu amendat, să fiu șicanat, să îi iau frica și să nu-l mai critic. Permanent l-am devoalat așa cum este: un arogant, un intrigant, un colaboraționist politic, un prefăcut, un nimic și un social democrat conspirat. Știm cu toții că atunci când cineva ajungea în poziții sociale mai înalte decât îl recomanda pregătirea, eventual originea, respectivul devine mârlan, iar despre femeie se spune că devine țoapă. Dacă lipsurile menționate sunt acompaniate și de o conduită nepotrivită sau chiar arogantă, persoana provoacă zâmbete ascunse din partea colectivității, dar și o oarecare teamă privind eventualitatea unor reacții violente, în caz că cineva și-ar fi făcut curajul să spună cu voce tare ceea ce se credea despre ea, După cum am făcut eu. Perioada comunistă „a produs” destule asemenea personaje, iar la momentul 1989, am sperat că respectivul segment va dispărea. Acum știu că m-am înșelat. A apărut, pe nesimțite, o nouă categorie, aceea a mârlanilor școliți sau a țoapelor educate. Paradoxal, cele două categorii, născute în perioade foarte diferite, marcate și de multe deosebiri, au început fără prea mult efort să se înțeleagă foarte bine. Valurile tranziției au amestecat cele două categorii aproape de omogenitate și le-au săltat pe post de spumă a clasei politice conducă toare, adăugându-le abilități de ciordeală la scară mare și tică loșie pe măsură. Așadar, nu mai este de absolut nici o mirare că democrația românească , indiferent ce cosmetice ar folosi și ce auricale și-ar atârna pe la gât sau încheieturi, tot a neam prost duhnește de la o poștă. Absolut orice dispută, politică sau nu, unele cu miză serioasă, degenerează în derizoriu, hazliu sau chiar grotesc. Cum altfel ar putea fi când mârlanul își dispută ceva cu o parte a presei locale? Când reușește mârlanul (județean sau doar local) să fie realist, autocritic, politicos și să dea dovadă de bun simț? Eventual, După două -trei decenii de intensă șlefuială, dar poate nici atunci. Confruntați cu asperitățile tot mai ascuțite ale vieții de zi cu zi, nici nu mai observăm, din păcate, că mârlanul și țoapa sunt tot mai aroganți, mai îndestulați și mai indiferenți la ceea ce se petrece în jurul lor. Lor să le fie bine și cei care le stau în Față să dispară prin orice metode. În 1989, naivitatea îmi spunea că suntem liberi, iar comunismul disecat. Promisiunile făcute de Iliescu ne dădeau speranțe. Părinții mei și toți cei generației lor, erau copleșiți de propagandă, „bine intenționată” a celor care au preluat conducerea țării. Generația mea nu avea nici o putere de influență. Dar plini de speranță, așteptăm. Anii următori au fost din ce în ce mai rai, dar tot așteptăm. În 2004, nădejdea a renăscut și iar am așteptat. Degeaba. Comuniștii ne-au distrus și noi Continuă m să ne autodistrugem. Ruptura de la nivelul elitelor este aproape de nesurmontat. Cei câțiva care au supraviețuit După Î89 au fost blocați sau s-au vândut politicului aducă tor de avantaje. Cu politicieni precum mârlanul despre care scriu, speranțele sunt deșarte. Criza educației e generalizată: lipsa profesorilor, lipsa modelelor, scă derea nivelului, netezirea valorilor… cât mai așteptăm? Încă se mai poate face ceva. Nu putem lăsa țara să devină sursă de avere pentru politicienii care mimează democrația și își aduc aminte de cei sărmani numai în anul alegerilor. Cineva trebuie să sune deșteptarea. Trebuie acționat cu mijloace democrate, justificându-ne menirea de paznici ai democrației. Dragi colegi de breaslă, aflați în solda lui, mârlanului, puneți mâna pe bidinea și apucați-vă de zugrăveala conștiinței. Vremea schimbării morale se apropie și a venit timpul să sunăm la deratizare. Dacă nu conștientizați asta, odată cu mârlanul, veți pieri și voi în anonimat!
Romeo Popescu