Cea mai mare realizare din toate timpurile a fotbalului vâlcean rămâne Cupa României, cucerită de Chimia în iunie 1973, după o finală jucată împotriva gălățenilor de la Constructorul Galați. Timp de 32 de ani, nici o altă formație de la poalele Capelei nu a mai putut egala Chimia de pe vremuri și este greu de crezut că acest lucru se va putea întâmpla în viitorul apropiat. Vă invităm, în continuare, să aflați povestea celor două zile magice din iunie 1973, povestită de unul din eroii de atunci, Teo Ciobanu.
Tensiunea dinaintea finalei
 După mai bine de trei decenii, „Ciobi” retrăiește clipele finalei de la București: „Au trecut peste 30 de ani! Doamne Dumnezeule! Îmi amintesc aproape tot, serios. Parcă văd cum am plecat cu toții spre București, într-un autocar pus la dispoziție de BTT. Eu stăteam la locul meu obișnuit, în față, lângă bunul meu prieten Fane Stanca. Noi eram responsabili cu buna dispoziție, cu bășcălia, cu glumele, dar parcă nu mai era ca la celelalte deplasări, era tensiune. De! Urma să jucăm finala Cupei României. Cu toții șitiam cât de important era pentru vâlceni să câștigăm. Uite-i și pe Gojgaru și Chițulescu, joacă fazan și se tachinează. Noi ne distrăm, dar nu durează mult și vorbim iar de meci. Trebuie să-i batem! Aveam echipă, domnule: Haidu venise de la Dinamo, mare valoare, Costică Donose, îi spun numai numele și este de ajuns, Șutru, mijlocaș, dat dracului, răutate în joc ca el nu avea nimeni, în față, doi șiobolani, Gojgaru și Vasile Iordache. În poartă, Fane Stana, ca un păianjen, și peste toți eram noi, cei de pe linia de fund. De Ciobanu, Pintilie și Petrică nu trecea nimeni! Și trenul dacă venea îl răsturnam… Am ajuns la București, a trecut timpul repede. Cu băieții ăia eram în stare să fac și înconjurul lumii, că nu mă plictiseam. Am stat în cameră cu Fane, cu el făceam cele mai tari beții, cele mai ale dracu’ distracții, dar în ziua aia nu am băut nicio bere. Am avut o oră liberă, dar i-am sfătuit pe băieți să nu meargă nicăieri și m-au înțeles cu toții. Am făcut un fel de antrenament, pe lângă hotel. Pe atunci, nu se obișnuia să facem șiedință de pregătire pe stadionul meciului. Ne-am minunat de camerele hotelului unde eram cazați. De, noi eram obișnuiți să mergem la Cugir, la Anina, nu în Capitală. Stingerea s-a dat la 22.30, dar cine dracu’ crezi că a putut să doarmă? Am jucat rișca, am fumat Kent, am făcut planuri pentru meci…”.
 Egal și victorie cu gălățenii, Cupa e la Vâlcea!
 Teo Ciobanu continuă povestea: „Dimineața, ne-am trezit cu toții cu niște fețe plouate rău. Parcă nu mai eram noi. Dispăruseră glumele, dispăruse tot farmecul, parcă nu ne mai suportam unul pe altul. Finala era seara, în nocturnă, doar Haidu mai jucase pe întuneric. Greu a mai trecut timpul. Una peste alta, Jackie săracu’ (n.r., Constantin Pintilie) avea o ciupercă pe cap și îi căzuse tot părul. Îl tot masa Sabin Buricea, Dumnezeu să-l ierte! Când am intrat pe stadion am rămas mască: 60.000 de oameni erau în tribune să ne vadă. Am crezut că mă lasă picioarele, dar mi-am revenit repede. Chimia era mai bună, s-a văzut de la început. Le-am dat gol repede și puteam să le mai dăm. Dumnezeu a vrut, probabil, să nu ne impunem din prima partidă, și gălățenii ne-au egalat în repriza a doua. Am avut și un pic de noroc după golul lor, au mai avut două ocazii pe fondul de descumpănire al nostru, dar s-a terminat egal. Atunci, nu era golul de aur, golul de argint, lovituri de la 11 metri. În caz de egalitate, partida se rejuca în 24 de ore. Meciul al doilea a fost fără istoric, le-am dat un 3-0 sec de nu s-au văzut. Eram mai buni, ți-am spus…”.
Nebunie la Rm. Vâlcea. Revelion în iunie!
 Modul în care au primit vâlcenii cucerirea Cupei României îi face lui Ciobi părul „măciucă” și acum, la 32 de ani distanță: „Am plecat spre Râmnicu Vâlcea a doua zi de dimineață, nu mai aveam răbdare, trebuia să le arătăm trofeul vâlcenilor. Pe autostradă am făcut pană, dar ne-a prins din urmă un autocar al suporterilor. S-au dat ei jos și ne-am urcat la ei, țineau la noi. Când am ajuns în Râmnic, nu ne venea să credem ochilor. Tot orașul era în stradă, ca la revelion, ca la demonstrațiile lui Ceaușescu! Ne-am dat jos din autocar, la Troianu, și ne-am urcat în titicare din acelea din stațiuni. Oamenii aruncau cu flori spre noi, ne îmbrățișau. Doamne, și acum îmi dau lacrimile! Cine dracu’ a mai ajuns acasă? Am stat cu oamenii până dimineața, după ce am trecut și pe la prim-secretarul județului, unde am fost serviți cu o cafea și 50 de grame de tărie de calitate. Să-ți spun ceva, în încheiere, era normal să ne iubească oamenii. Uite, până la stadion, din centru, dacă întâlneam șase măturători, stăteam și vorbeam cu toți. Păi, fotbaliștii de azi mai fac așa ceva?”
 Aventura irlandeză
 Cucerirea Cupei României, în anul 1973, a adus fotbalului vâlcean prima și ultima participare în cupele europene. Chimia Râmnicu Vâlcea a jucat două manșe contra irlandezilor de la Glentoran Belfast și nu s-a făcut deloc de ru șine, chiar dacă a ratat calificarea. Teo Ciobanu, căpitanul chimiștilor în ambele partide, a rămas impresionat de deplasarea din Irlanda de Nord și spune că echipa sa se putea impune pe teren propriu…
 „…dacă nu ploua la Rm. Vâlcea…”
 „Gabi, dacă nu ploua la Râmnicu Vâlcea, în manșa tur, jur că îi băteam! Ne întărisem și noi, veniseră Dumitru, Cincă, Lepădatu. Aveam o poftă de joc… dar a plouat în draci! Lor le convenea, erau obișnuiți. Și câtă lume era pe stadion… Tribunele erau pline ochi. Îți dai seama, în ziua aia s-au spart magazinele din centru, că nimeni nu mai era pe stradă. Irlandezii ăștia aveau echipă bună, robustă, ne-au condus de două ori, dar i-am egalat. S-a terminat 2-2. Îmi amintesc de unul din vârfurile lor. La un moment dat, așa a rupt-o de lângă mine… Până să-mi scot eu gheata din nămol, nici numărul de la tricou nu i l-am mai văzut…”.
 Păzea, olteni cu avionul!
 Cam așa a fost prima partidă dintre Chimia și Glentoran. Returul a fost și mai palpitant… „Eram speriați rău, numai la gândul că urma să mergem cu avionul și ne îngrozeam. Am fost terorizați de securiști, ne-au dat adevărate lucrări de control. Ne-au amenințat că ne omoară copiii dacă vom rămâne acolo. Era, deja, prea mult pentru noi. În zbor, nici unul dintre noi nu a avut curaj să meargă la toaletă, îți dai seama. Au mai încercat câțiva, dar când avionul intra într-un gol de aer se răzgândeau repede. Nu-ți mai spun că ne așteptam să ne dea parașute și am paralizat de frică atunci când am aflat că nu ne vor da. Noroc că mai veneau fetele și ne aduceau mâncare și câte un păhărel de tărie. Noi, ca oltenii, am dosit toate tacâmurile alea de plastic care le primeam. Au observat cei de la personal și ne-au făcut cadou câte un set la fiecare. E adevărat tot ce îți spun, dacă cineva mă contrazice… îl bat!”
 Ce poți cumpăra cu patru sticle de Borsec
 Istețimea oltenilor s-a făcut simțită și în Irlanda. Ciobi își amintește bine cum au reu șit fotbaliștii de la Chimia să se descurce în Occident, de și „Secu” nu îi lăsase cu prea multă valută în buzunare: „Măi nene, eu aveam la mine patru sticle de apă minerală, de Borsec. Le aveam în mână când am trecut granița. Grănicerul nu a vrut să mă lase cu ele și mi-a plătit 10 lire. Cu banii ăia mi-am cumpărat un ceas adevărat, o umbrelă și o pereche de blugi ultimul răcnet. Când am mers în magazine, făceam ravagii, noi, fotbaliștii de la Chimia. O rugam pe vânzătoare să ne aducă ceva din magazie sau de pe un raft și, între timp, furam tot ce apucam… Se întorcea vânzătoarea și nu zicea nimic. La noi, dacă plecai dintr-o alimentară cu o napolitană ieșeau șase vânzătoare să te certe”.
 Peripeții la hotel!
 La hotel, alte peripeții pentru oltenii care plecaseră să cucerească Irlanda de Nord: „Am nimerit într-o periodă grea în Irlanda, se băteau precum chiorii! Peste tot se auzeau împușcături, pe marginea străzilor ma șini răsturnate și arse. Altă frică am tras… În hotel însă era cel mai mare lux pe care îl văzusem în viața mea. Am rămas toți cu gura căscată. Ce să faci, noi de Baia Mare nu trecusem. Îmi amintesc și acum ce țeapă am luat… Trebuia să facem antrenament pe terenul de joc, dar a plouat și nu ne-au lăsat. Ne-au spus că vom merge la un alt stadion, de liga a șasea, aflat la 15 kilometri de hotel. Am înjurat și am protestat în autocar, dar ne-am liniștit pe parcurs, pentru că fiecare scaun avea un mic frigider în spate, cu tărie, cu suc, cu ce doreai. Acolo, la stadion, iar ne-au căzut ochii pe jos, era super, avea iarbă de îți venea să faci salată, nu să o calci. După antrenament, ne-au spus că putem să facem dușuri acolo. Noi ne-am gândit să câștigăm timp și am plecat să ne spălam la hotel. Toate bune și frumoase, am intrat în cameră, m-am dus la baie. Acolo, surpriză… Erau tot felul de butoane la duș. Pe unul apăsai, venea apă fierbinte. Apăsai pe altul, rece ca gheața. Mai încercai pe unul… venea șiampon. Pe altul, săpun dar apă de spălat nu. M-am dus în hol, am chemat băieții, niciunul nu făcuse baie. Durere mare. Am prins unul din angajații hotelului și l-am rugat să îmi arate. A apăsat ăla un pic pe nu șitiu unde și gata apa. Apăsa mai tare, era mai fierbinte, mai ușor, mai rece. M-am dus la toți, le-am luat câte o liră la fiecare și le-am arătat”.
 De două ori bară la Belfast
 Meciul în sine a fost unul fără istoric. Vâlcenii au primit repede două goluri și s-au trezit prea târziu. Teo Ciobanu șitie mai bine: „Nene, când am intrat la încălzire erau câteva zeci de oameni. Ne-am zis: ce bine, jucăm fără stres. Peste doar 10 minute, 60.000 de spectatori. Am rămas mască toți. Când dracu’ intraseră, numai Dumnezeu șitie. Erau gălăgio și domnule, aruncau cu petarde, cu fumigene, noi nici nu văzusem așa ceva. La primul gol, a fost greșeala mea. Era o lovitură de colț și a aruncat un spectator cu o petardă. De frică, m-am dat după bară. Un irlandez a venit și a dat cu capul… gol. Ne-au mai dat unul și abia apoi am început și noi să ne revenim, am dat de două ori în bară, dar am ratat calificarea. Oricum, au rămas amintirile… Chimia în Cupa Cupelor. Cine șitie când se va mai întâmpla miracolul acesta…”.
Vlad Soare