Moto: „Niciun mediu nu omoarăun alt mediu” – Mario Garcia
Anul 2009 a scos la ivealătot putregaiul existent în media românească și s-a dat, prin asta, semnalul că moare presa. toată lumea vorbește, în ultimele zile, despre moartea presei scrise. Moare, mai întâi, presa scrisă, se spune. Subiect dureros, dar nu mai puțin real. Pentru că printul în România moare. Cu un ritm amețitor, în favoarea comunităților online, blogosferei și microblogging-ului, canale de comunicare din care consumatorul a început să-și ia informația referitoare la un produs. Și se mai spune că moartea presei s-ar datora celor care au folosit presa ca pe un instrument de dominare, adică influență, adică bani, adică putere. Dacă acum 100 de ani și un pic, pe la 1908, o mânăde reporteri mișunau ca termitele și încingeau telefoanele până târziu în noapte, numai ca săsatisfacă bolnăvicioasa curiozitate și fidelitate a cititorilor lor papirofagi, un secol mai târziu, adică prin 2010, nimeni, dar absolut nimeni (nici măcar ziariștii, nici măcar cititorii) nu mai dădoi bani pe o știre nouă, deși (sau tocmai pentru că ) suntem mitraliați, împroșcați, răsfățați cu știri la minut, cu știri proaspete și fierbinți, cu știri infinite, cu știri în exces și gratuite, cu știri trase din toate unghiurile și ungherele, din toate monitoarele și cutiuțele. Pe vremea răposatului, presa s-a confruntat cu lehamitea cititorilor de a li se livra doar informații legate de societatea socialistămultilateral dezvoltată. Acestei lehamite, Ceaușescu i-a găsit o soluție, obligativitatea abonării la o publicație, de la Șoimii Patriei la Scânteia. Acum e mai greu săimpui cuiva săse aboneze sau sătaxezi accesul la presa online. Dar primim zilnic, pe suport media, știri deformate, tendențioase, puse în slujba vreunui interes legat de partidulețe mai mici sau mai mari. Manipulare, limbaj suburban, minciunăgogonatăservităcu nerușinare, pseudo-ziariști care încearcă din răsputeri săne manevreze pentru propriile lor interese. În afarăde regim, nimic nu s-a schimbat. Mi-l amintesc pe Dumitru Tinu, ce om onest părea, cu cât bun simț, citeai sau îl vedeai cu plăcere în jurnalele tv. Abia După moartea lui s-a aflat că era combinat cu cei care furau bine merci țara, el însuși învârtea sume fabuloase, afaceri murdare.
Cum a ajuns oare un altul, Bogdan Chireac, acum veșnic prezent pe postul lui Vântu, un om super bogat, mirosind a petrodolari și a alte afaceri oneroase? Lipsa de credibilitate omoarăpresa, nu numai cea scrisă, dar și cea online e în pericol. Deschizi un ziar și de la primele rânduri simți duhoarea minciunii și manipulării. Nu se mai face presă de calitate, obiectivă, morală. Din păcate, prima cauzăa declinului presei scrise în România este slaba pregătire a ziariștilor. Dacă majoritatea românilor s-a adaptat la standardele UE, nu același lucru se poate spune despre ziariști. Dincolo de vina patronilor de media, mai important în că derea presei este calitatea jurnalistică a articolelor scrise de nepricepuți. Jurnaliștii adevărați ar trebui săstrângădin dinți, sămuncească și pe bani mai puțini, cel puțin o vreme, dar săpublice articole adevărate. De-alea care să-ți stoarcă neuronii. Din păcate, jurnaliștii, în marea lor majoritate, se comportăneprofesionist, scriu despre orice, oricând și oricât. Cred că se pricep la toate și, între timp, se depărteazăușor de zona lor de activitate, o trateazăsuperficial.
Asta e. E o boalănațională, abilitatea de a nu face niciodatăo treabătemeinic. Presa scrisăînseamnă multăhârtie și foarte, foarte mulțicopaci tăiați pentru o singurăzi, dacă ne gândim că un ziar este aruncat După citire. Săfacem un calcul simplu: pentru 20.000 de pagini tăiem 4 copaci, 100.000 de exemplare înseamnă 1.000.000 de pagini, adică 50 de copaci. Câți copaci sunt tăiați zilnic pentru milioanele de exemplare de ziare? Jaf sau necesitate informațională? A fi sau a nu fi presa scrisă? Răspunsul se aflăla consumatorii de media și cred că de aici se spune că începe moartea presei scrise. Veniturile presei scrise sunt în scă dere și datoritălipsei de publicitate, principala sursăde venit. Ca urmare, jurnaliștii sunt tot mai puțini și tot mai prost plătiți. Astfel că ei își îndreaptăatenția spre alt gen de activități, mai profitabile, în detrimentul scriiturii. Totuși, presa și jurnaliștii de calitate nu vor dispărea prea curând. În primul rând pentru că presa noastrăliberă(în sensul de necomunistă) este foarte tânără. Sau mai corect ar fi săspun că presa liberăs-a născut târziu, După 1989.
Povestea presei libere a fost însă scurtă, cam de 7-8 ani. Au avut grijăsăajute la tabloidizarea ei unii precum Cristoiu și Nistorescu și, la decredibilizarea ei, Vântu, Voiculescu și Patriciu. Presa de calitate nu este o afacere, ea trebuie, de multe ori, subvenționată. Altfel, sub amenințarea falimentului, trusturile de presă ajung (sau au ajuns) pe mâna unor oameni de afaceri cu dare de bani. E corect ca presa scrisăsămoarăodatăcu afacerile lor? Cineva spunea că ultimul an de glorie al presei a fost în 1996. De atunci, presa se face preponderent numai în favoarea politicului. Dar dacă din ’97 și până acum presa încă mai are sclipiri, sănu ne grăbim să-i cântăm prohodul. E adevărat că pute cadavrul și că nu mai poate fi resuscitat, dar soluții se găsesc mereu. Trebuie doar săavem puținărăbdare. Întotdeauna va exista presă scrisă. Jurnalismul va trăi, trebuie doar săse adapteze. E o meserie care se face din pasiune. Forța jurnalistului vine din dorința de a spune povești. Iar viitorul depinde de felul în care simți. În viitor, ziarul tipărit va fi un fel de obiect de lux pe care oamenii îl vor citi doar din plăcerea de a-i răsfoi paginile, de a simți hârtia. Acesta este motivul pentru care ziarele nu vor dispărea niciodată. În optimismul meu, afirm că presa scrisăva supraviețui, va găsi ceva nou de oferit, numai că presa liberăa murit demult. Iar ăsta este lucrul cel mai grav!