A fost un dor nemărginit, o iubire ca un cântec și o poveste care, deși s-a sfârșit, nu s-a stins niciodată. Maria Tănase și Constantin Brâncuși, două dintre cele mai mari nume ale culturii românești, s-au iubit cu patimă, s-au admirat profund și s-au despărțit cu durere.
Totul a început la Paris, în 1938, când Maria, deja o stea a muzicii românești, l-a întâlnit pe marele sculptor. Fascinația a fost reciprocă – ea îl admira ca pe un geniu, el vedea în ea un talent care merita să strălucească mai sus, mai departe. Două zile și două nopți au stat împreună în atelierul lui, uitând de lume, de timp, de orice altceva.
Brâncuși îi spunea că vocea ei ar merita câte o Pasăre Măiastră pentru fiecare cântec. O voia cântând operă, nu romanțe. Dar Maria era un spirit liber, iar iubirea lor, deși puternică, a fost prinsă între admirație și orgolii, între dorința de a zbura și încercarea de a îmblânzi aripile.
Când s-au despărțit, Brâncuși a spus că dragostea lor a durat exact cât trebuia. Dar Maria l-a iubit toată viața. Când sculptorul s-a stins la Paris, în 1957, ea l-a plâns cu lacrimi adevărate. Și a vrut să-i cinstească memoria ridicând o școală de muzică lângă Poarta Sărutului.
N-a mai apucat. În 1963, s-a stins și ea, cu regretul că nu a reușit să îi spună că, într-un final, a înțeles. Dar iubirea lor a rămas, la fel ca arta lor – nepieritoare.
