Noi, românii, trăim de peste două milenii pe aceste meleaguri. Am fost prieteni cu unii, ne-am duşmănit şi războit cu alţii, dar nimeni nu ne-a putut urni de aici şi, niciodată, nu am dispărea ca neam şi ca naţiune. Asta înseamnă că avem cultura sau cel puţin intuiţia de a deosebi binele de rău, de a înţelege, întocmai şi la timp, cine sunt cu noi şi ne vor binele şi cine sunt aparent cu noi şi nu ne vor neapărat binele. Dar, de 21 de ani, am început să ne războim între noi, trăind într-un regim ce a ridicat scandalul şi tensiunea socială şi politica la rang de artă. După “Duminica orbului” din 20 mai 1990, politicul a declanşat războiul româno-român. Fiecare se ceartă cu fiecare, fiecare se luptă cu fiecare şi-apoi, toţi, cu toată lumea! Datorită acestui lucru, nicicând nu mi-a fost dor, mai mult, de România lui Caragiale. Nicicând, în istorie, comparativ cu vremurile respective, România noastră nu a fost mai jos ca naţiune, organizare, politic şi economic, ca acum. Iar cei care susţin că asta se datorează actualului guvern şi preşedintelui Băsescu, se înşală pe ei înşişi, în primul rând. E ca şi când ai spune că te-ai îmbătat pentru că ai băut doar ultimul pahar. Iar cei ce ar spune că ei au fost paharul în plus se înşală, pentru că niciodată ultimul pahar nu e cel în plus. Plusul vine cu mult înainte. Situaţia de azi se datorează exclusiv comuniştilor, neo-comuniştilor şi nostalgicilor. Iar între ăştia trebuie să recunoaştem că Băsescu e cel mai puţin “neo”. Adevăraţii vinovaţi sunt: Iliescu, groparul României post-decembriste, Năstase, ca un fidel lacheu al primului şi toţi cei care au persistat în noua situaţie datorită celor nominalizaţi. Băsescu s-a distanţat cât a putut de trecutul comunist dar pietrele de moară de la picioarele ţării, Iliescu şi Năstase, sunt mult prea grele. Problema cea mare însă nu sunt doar cei doi, ci cei care încă nu reuşesc să-şi deschidă ochii şi care de-a lungul vremii i-au votat şi susţinut mereu: nostalgicii inadaptabili care, din păcate, sunt majoritari. Aceştia dau adevărata greutate pietrelor de moară. Anul care a început va fi marcat de câteva bătălii politice care vor defini raportul de forţe de pe scena politică în care actorii principali sunt cam aceiaşi. El va fi un an dominat de Crin Antonescu care va porni asaltul asupra Palatului Cotroceni şi asupra PSD şi PDL. Micuţul lipovean s-a umflat ca broasca din fabulă şi, din muzeograf de provincie, se vede, acum, barosan, la nivel naţional. Gonflarea sa artificială şi utilizarea sa pe post de bilă de popice de Voiculescu şi Vântu (cu acordul şi binecuvântarea tutorelui său legal, Dinu Patriciu, desigur) va fi principala distracţie, pe noul an, a grupului de oligarhi care dirijează din spate frontul suspendării, Front iniţiat şi condus la nivel strategic de Ion Iliescu. Noua bătălie pentru suspendarea preşedintelui, anunţată recent de bătrâna şandrama comunistă, se va sprijini prioritar pe susţinerea din spate a lui Crin Antonescu, desemnat de clanul generalilor (Felix – Voiculescu, Mircea Dogaru etc) drept lider, după ce l-au ras, tuns şi frezat. Se vor fac presiuni mari asupra lui Victor Ponta pentru ”a intra în front”, chestiune dificilă deoarece Ponta îl depăşeşte cu mult pe Geoană în prostie, cârlanul – cum îi zice pe bună dreptate Ion Iliescu – mai are de supt de la ţâţa bolşevică, cam uscată, a lui Tataia, până să-şi contureze un număr de neuroni cât de cât rezonabil. Ponta este foarte posibil să fie înlocuit de preferatul lui Iliescu, “peizanul” Dragnea, mult mai maleabil decât Ponta, deşi, poate, nu la fel de potent. Dispozitivul de luptă anti-Băsescu va fi întărit de aducerea la vârful PSD a unui echipaj-troika ceva care să mai dreagă din tâmpeniile ce-i ies pe gură periodic ginerelui de popă (socrul său, Sârbu, a absolvit teologia!) cu înclinaţii drăceşti, obişnuit să înjure şi să drăcuiască imediat după Liturghie. Dacă Ion Iliescu moare în cursul acestui an, după cum s-a zvonit deja, ca urmare a acutizării problemelor fiziologice ale bătrânului kaghebist, totul se va schimba pentru PSD. În ultima perioadă, starea sa precară de sănătate, atât trupească cât şi mintală a devenit un subiect de preocupare politică majoră, deoarece dispariţia lui Iliescu va atrage după sine implozia PSD, iar pe de altă parte, după cum a anunţat profetic generalul Stănculescu, din puşcărie, moartea lui Iliescu va scoate Adevărul despre decembrie 1989 la iveală. Tensiunea unor asemenea informaţii va bulversa întreaga societate românescă, deşi conform ultimelor sondaje deja jumătate din români au înţeles că în 1989 nu a fost o revoluţie ci o lovitură de stat moscovită care a propulsat un pion al KGB în fruntea ţării. Dacă Iliescu crapă în prima jumătate a anului (paloarea sa cadaverică de la ultima sa emisiune la ProTv, sincopele în gândire, bâlbâiala şi strivirea cuvintelor – simptome ce interesează neurologii, nu au scăpat nici măcar neofiţiţilor d’apoi specialiştilor), Traian Băsescu va avea o luptă uşoară de dus cu paraplegicii echipajului Vântu-Voiculescu-Patriciu. Va trebui oricum să lupte dar pentru asta are nevoie de o majoritate parlamentară ca să blocheze iniţiativele lui Crin Antonescu şi va trebuie să recâştige simpatia publicului românesc. O bătălie importantă va fi cea a PDL şi a lui Traian Băsescu de a transmite oamenilor faptul că România este pe cale să iasă din criză, ceea ce este mai mult decât improbabil să se câştige. Boc se pricepe la comunicare mult mai prost decât se pricepe la cosit, la păşune, aşa că exerciţiile de imagine cu Vass nu vor face decât să adâncească răul pe segmentul “relaţii publice”. De succesul transmiterii acestui mesaj, însă, depinde supravieţuirea politică atât a lui Traian Băsescu cât şi a PDL. Pentru asta ar mai avea nevoie de anihilarea Antenelor şi (i)Realităţii TV şi de crearea unei baze proprii media, ceea ce nu pare a se întâmpla. Semnale proaste, aşadar. Este posibil, însă, ca în primăvară, Emil Boc să îşi ia adio de la funcţia de prim-ministru iar dacă se va putea tempera situaţia economică aceasta va consolida coaliţia de la guvernare, în principal.
• ROMEO POPESCU