România trăiește astăzi într-o realitate care ar fi fost de neimaginat acum câțiva ani: un stat care își tratează cetățenii ca pe simple resurse de exploatat.
În fiecare dimineață, ne trezim cu noi taxe, noi biruri, noi obligații inventate peste noapte de oameni care n-au nicio legătură cu viața reală a celor pe care pretind că îi reprezintă.
Ni se spune că nu sunt bani pentru spitale, dar găsesc miliarde pentru contracte dubioase. Ni se spune că nu sunt bani pentru școli, dar sunt fonduri nelimitate pentru privilegii, sinecuri și campanii politice ambalate frumos. Bani sunt — doar că nu pentru noi.
Românul a fost împins într-un colț, forțat să devină spectator la propria lui sărăcire. Iar când îndrăznește să întrebe de ce, este pus la zid: „manipulat”, „neinformat”, „anti-sistem”.
Între timp, pe scena politică se joacă aceeași piesă rușinoasă, de un penibil greu de digerat. Este un teatru ieftin, cu actori mediocri, care își încasează salariile indiferent cât de prost joacă. Singurul care pierde este publicul.
Ceea ce trăim acum nu e doar o criză. Este o degradare programată. O resemnare cultivată pas cu pas, până când românii ajung să creadă că nu mai merită altceva. Asta este adevărata tragedie: că ne obișnuim cu nedreptatea.
Dar să fie clar:
Nu e normal ca taxele să explodeze în timp ce salariile stagnează.
Nu e normal ca românii să fie ultimii pe lista de priorități în propria lor țară.
Nu e normal ca sănătatea, educația și siguranța să fie sacrificate pentru interese obscure.
Nu e normal ca libertatea de exprimare să fie tratată ca un inconvenient.
Nu cerem privilegii.
Cerem decență.
Cerem ca România să nu fie condusă cu dispreț față de oamenii ei.
Și, mai ales, cerem ca românii să nu tacă. Pentru că tăcerea este exact arma pe care mizează cei care ne vor cuminți, supuși și neimplicați. Tăcerea este combustibilul abuzului.
România este a noastră, nu proprietatea celor care o conduc vremelnic. Și nu avem voie să asistăm fără reacție la distrugerea ei. Cine tace acum nu poate întreba mâine „unde s-a greșit?”, pentru că răspunsul va fi brutal:
S-a greșit în clipa în care am acceptat să stăm în genunchi.