La fiecare patru ani, din afişele electorale lipite te miri pe unde, ne privesc cu ochi pătrunzători, rugători, goi, fel de fel de personaje care doresc să ajungă în Parlamentul României. Stau lipiţi pe tomberoane, pe stâlpii de telegraf, pe scările blocurilor, pe uşile chioşcurilor sau pe cele ale barurilor. Pentru a te convinge că merită să le dai votul tău, pe care fac tot posibilul să-ţi demonstreze că pun mare preţ, îţi trimit în cutiile poştale sau îţi bagă-n uşa apartamentului, zeci de pliante, colorate precum bradul de Crăciun, în care fac promisiuni deşarte sau prezintă proiecte de-a dreptul fanteziste. Şi ca şi cum nu ar fi de ajuns, îşi trimit din uşă în uşă „solii”, ce-şi prezintă, ca un casetofon stricat, un mesaj fad, uneori ridicol. Şi, apoi, bineînţeles, îţi îndeasă în mână, vrei nu vrei, o pungă în care nici nu te mai uiţi pentru că ştii prea bine ce conţine: un pix ieftin, o brichetă de unică folosinţă, un calendar cu scris microscopic şi un carneţel cu maximum 10 foi. Şi, câteodată, un breloc urât!
De ai norocul chior ca la poarta ta să vină însuşi candidatul, atunci, trebuie să iei înainte câteva bucăţele de lămâie, căci acesta îţi va jura iubire veşnică, preţuire adâncă şi etern devotament, lucruri de care, se ştie, uită imediat cum a ajuns în Parlament. Timp de patru ani, îl aştepţi să-ţi mai asculte păsurile, să-şi plece urechea la necazurile tale, dar el e prea ocupat să apară la televizor, să-şi facă imagine în presa scrisă sau să se plimbe în ţări străine. Cu amărăciune, îţi aduci aminte de zilele de campanie, în care te săruta cu foc, lua notiţe atunci când îţi asculta problemele şi îţi dădea asigurări că va munci până va asuda, doar în interesul tău. După ce-i dai votul, te pune să faci anticameră ore-n şir la cabinetul său parlamentar, te poartă pe drumuri zile-n şir, săptămâni sau, câteodată, nu te primeşte deloc, dându-se peste măsură de ocupat.
Şi, din nou, îţi revin în minte clipele când discutaţi, aproape prieteneşte, iar umbra neîncrederii se mai aşternea, câteodată, între voi, şi el te lua ferm de mână, arătându-ţi mândru partidul său despre care spunea că a fost creat din nevoia de bine a oamenilor.
După cum ştii bine, după ce-i dai votul, nu-ţi mai spune mai nimic de partidul său, îi e lene să facă legi în interesul tău, prin judeţ dă doar atunci când intră-n vacanţă parlamentară, nu te mai salută atunci când vă întâlniţi accidental pe stradă, ba, din contră, întoarce privirea, şi nici nu mai vine patru ani la uşa ta, deşi, tu încă îl mai aştepţi, pentru că, în micimea personalităţii sale politice, a început să creadă că a ajuns parlamentar prin forţe proprii.
OLIVIA PÎRVU-CÎRVIU