Au trebuit să treacă zeci de ani, să avem generații întregi sacrificate și să ne trezim cu 50% dintre elevi incapabili să înțeleagă un text simplu, pentru ca în sfârșit și mai marii țării să admită că educația din România este în colaps.
Ministrul Educației, Daniel David, a spus-o răspicat în Parlament: școala românească nu doar că e în pericol, dar a devenit un risc de securitate națională. Afirmația nu e o noutate pentru profesori, părinți și elevi, care trăiesc zilnic realitatea unui sistem sufocat de programe învechite, salarii mizere, lipsă de manuale și reforme făcute pe genunchi. Noutatea este că, de la tribuna Parlamentului, un ministru recunoaște oficial falimentul.
Și totuși, recunoașterea vine cu o mare ipocrizie: de ani de zile, guvernele au tăiat și au peticit educația după cum le-a dictat bugetul, nu interesul copiilor. Creșterea normei didactice, anunțată acum drept „necesitate europeană”, nu este decât o soluție de avarie pentru a cârpi găurile lăsate de criza fiscală. În spatele comparațiilor cu Franța sau Spania, rămâne un adevăr dureros: profesorii români au cele mai mici salarii din UE și muncesc în condiții degradante, într-un sistem care își bate joc de viitor.
Cât despre „colonia tehnologică” pe care riscăm să devenim, realitatea e și mai crudă. România a exportat inteligență ani la rând, dar a rămas cu analfabetismul funcțional acasă. Am pierdut deja trenul cercetării și al inovării, iar acum riscăm să pierdem și șansa de a mai avea o societate educată.
Declarațiile ministrului sună ca un strigăt de alarmă. Problema este că alarmă tragem de 30 de ani. Și de fiecare dată, după aplauze și constatări, urmează aceeași nepăsare.
În sfârșit, oficialii au recunoscut dezastrul. Întrebarea este: câți copii trebuie să mai treacă prin școală fără să știe să scrie și să citească corect, pentru ca cei care ne conduc să și facă ceva?