Italia a dat startul Jocurilor Olimpice de iarnă Milano–Cortina 2026, un eveniment desfășurat, pentru prima dată, pe un areal extins, de la Milano până în stațiunile alpine Livigno, Bormio, Predazzo și Cortina d’Ampezzo – celebră „Regină a Dolomiților”, sit UNESCO și reper al turismului montan european.
Cu o tradiție solidă în sporturile de iarnă și peste 5.700 de kilometri de pârtii, Italia reușește să îmbine investiția publică, infrastructura modernă și dezvoltarea comunităților locale. Pentru ediția din 2026, bugetul organizării depășește 1,7 miliarde de euro, la care se adaugă aproximativ 3,5 miliarde de euro pentru infrastructură, investiții care vor rămâne funcționale și după încheierea competiției.
Românii, turiști în Alpi, nu acasă
Anual, sute de mii de români își petrec vacanțele de iarnă în Italia, Austria sau Franța. Milioane de euro ies din România, în timp ce stațiunile autohtone rămân subdezvoltate, fragmentate și fără o strategie coerentă.
Contrastul dintre imaginile spectaculoase ale Jocurilor Olimpice și realitatea din Carpați ridică o întrebare tot mai apăsătoare: de ce România nu reușește să-și valorifice propriul potențial montan?
Sportivi fără infrastructură, performanță fără sprijin
Participarea României la Jocurile Olimpice de iarnă rămâne modestă, nu din lipsă de talent, ci din lipsă de infrastructură și investiții constante. Sportivii români sunt nevoiți, de cele mai multe ori, să se antreneze în străinătate, pe cheltuială proprie, într-un sistem care nu oferă condiții reale de performanță.
Fără centre moderne, fără pârtii omologate și fără un program național coerent de formare, rezultatele devin mai degrabă excepții decât consecința unui sistem funcțional.
Vidra, stațiunea-fantomă a unui vis abandonat
Unul dintre cele mai elocvente exemple ale eșecului statului român în turismul de iarnă este Vidra – Obârșia Lotrului. Proiectată în anii ’70 ca un complex montan de anvergură, inclusiv pentru o posibilă Olimpiadă de iarnă, zona a fost gândită cu sprijinul arhitecților elvețieni și beneficia de o amplasare strategică.
Astăzi, Vidra este o stațiune abandonată: hoteluri vandalizate, instalații de transport pe cablu ruginite, clădiri fără uși sau geamuri, înghițite de vegetație. Litigiile, lipsa de asumare și nepăsarea autorităților au transformat un proiect cu potențial major într-un simbol al degradării.
Domeniul Schiabil Transalpina – un proiect blocat în sertare
În aceeași zonă, Domeniul Schiabil Transalpina – Voineasa funcționează astăzi la o capacitate minimă: aproximativ 9 kilometri de pârtii, deși proiectul inițial prevedea 72 de kilometri, ceea ce l-ar fi transformat în cel mai mare domeniu schiabil din România.
Amplasat într-o zonă cu microclimat alpin, unde zăpada poate persista până în luna mai, proiectul ar fi putut deveni un pol al sporturilor de iarnă din Europa de Est. În schimb, a fost blocat administrativ, „rătăcit” prin birouri și lipsit de continuitate politică.
O comparație care doare
În timp ce Italia folosește Jocurile Olimpice ca motor de dezvoltare regională, România rămâne captivă promisiunilor neonorate și proiectelor începute și abandonate.
Diferența nu este dată de relief sau climă, ci de viziune, consecvență și responsabilitate publică.
Întrebarea rămâne deschisă:
cât timp își va mai permite România să ignore potențialul munților săi, în timp ce românii își cheltuiesc banii și speranțele pe pârtiile altora?