Era o vreme, când ţineam un carneţel de perle al politicienilor. Nu pentru a arăta opiniei publice modul vulgar în care siluiesc biata limbă română, ci pentru propriul amuzament. L-am pierdut. De fapt, dacă mă gândesc mai bine, am vrut să-l rătăcesc pentru că schingiuirea fără sens a limbii mi-a părut destul de greu de suportat. Era aproape plin de greşelile gramaticale, impardonabile, ale celor care ne conduc cu multă îngâmfare, privindu-ne de sus ca nişte Einstein(i) ai zilelor noastre, destinele. Tot ei sunt cei care ne ceartă în ziarele la care lucrăm ca pe nişte ţânci neascultători prin drepturi la replică, concepute prin cea mai posomorâtă limbă română, atunci când spunem adevăruri ce cântăresc prea greu pentru imaginea lor. O fac şi în conferinţe. Se răţoiesc la noi, în dezacorduri supărătoare şi fraze frânte, stoarse de conţinut, ce supără urechile. Politicienii noştri, căci la ei vreau să mă refer în primul rând, poluează fonic cu fiecare apariţie publică, iar atunci când ajung în faţa camerelor de luat vederi fac un adevărat dezmăţ cu gramatica. O violează, o trimit la prostituţie, o transformă în proxenet, o seduc vulgar şi, apoi, o abandonează ca pe o amantă bolnavă într-un bordel de cartier. Au ticuri verbale obositoare şi agasante, iar atunci când nu-şi găsesc cuvintele, care vin pe buze, greu, greu de tot, de parcă s-ar chinui să vorbească chineza, se „ăăăă-ie” , îîîî-ie”, cu o periodicitate în glas care te fac să închizi televizorul sau să pleci de la conferinţa de presă. Am şi un exemplu viu al politicianului care a declarat un război pe faţă gramaticii: Cristian Buican. Omul îmi dă fiori de fiecare dată când se exprimă. E un soi de Becali, doar că nu râde atât de grohăit, o face mai subţire, deloc delicat, ascuţit, ca o domnişorică cu fiţe de piţipoancă. Să-mi fie cu iertate comparaţia dacă-i nereuşită, dar nu neapărat incorectă. Apoi, începe să facă vocalize, îşi drege glasul şi-şi muşcă buzele a teamă să nu scape vreun porumbel. Nu le ţine bine strânse. Când îşi descleştează maxilarele, stolurile zboară buimăcite spre nicăieri. Şi tace. Din nou. Pe buze se naşte un „ăăăăă” prelung, iar cuvintele curg anevoios, iar frazele sunt ticsite de dezacorduri înfiorătoare. Şi nu e singurul. Mai sunt şi alţii. Prea mulţi. M-am oprit asupra lui Buican nu pentru că aş avea ceva împotriva politicii promovate de partidului său, ori a individului în sine. Ci, mai degrabă, vreau să scot în evidenţă felul în care acest deputat se prezintă public, execrabil de altfel atunci când începe să vorbească, încercând să facă „filozofia chibritului”, politic vorbind, la nivel de Kant sau Nietzsche. Nu merge! E prea de tot! Extrem de deranjant în comportamentul său a devenit felul arogant în care discută cu presa sau cu cei care l-au trimis în Parlamentul României. Acest mod bizar, concretizat printr-o infatuare demnă de o cauză mai bună, de a-şi ascunde variatele lacune politice şi de discurs în spatele propriei neputinţe este, totuşi, ilar. Dacă nu chiar penibil! Din păcate, la noi s-a pierdut de mult grija pentru limba română şi s-a ajuns în situaţia în care chiar cei care ne conduc să fie certaţi cu gramatica ireconciliabil. Mare parte dintre ei, citând din memoria stâlcită, încearcă să facă paradă de patriotism, dar „uită“ că una dintre formele de exprimare a patriotismului este să vorbeşti corect limba ţării pe care zici că o iubeşti atât de mult. În aceeaşi categorie îi putem insera, desigur, şi pe cei care-şi ridică în slăvi partidul mult iubit şi adorat, a cărui doctrină şi ideologie nu au citit-o ei înşişi niciodată, ci au auzit-o povestită ca pe mioriţa, de la gură la gură. Nenorocirea e că, repetată de multe ori, stridenţa ajunge să nu mai zgârie deloc timpanul şi să fie adoptată de cei cu un nivel de educaţie subţire. Pentru alţii însă e cu adevărat supărătoare. Vulgarizată, golită de sens şi pocită, limba cea de toate zilele reflectă mai bine decât orice altceva respectul românilor pentru identitatea lor. Şi nu poţi cere respect pentru ceea ce tu însuţi nu respecţi. Limba de lemn care zgârie până la sânge bietele noastre timpane arată că politica noastră nu se schimbă şi nu vrea cosmetizări. Legitimitatea retorică a conducătorilor noştri este un joc mimetic pe care oamenii ar trebui să-l observe şi să-l taxeze. OLIVIA PÎRVU-CÎRCIU olivia.pirvu@voceavalcii.ro\
Politica făcută de agramaţi
