Astăzi, România își plânge din nou copiii pierduți în noaptea care a ars conștiința unei națiuni întregi. Se împlinește un deceniu de la incendiul din clubul Colectiv, cea mai mare tragedie din România post-decembristă. 65 de tineri și-au pierdut viața, iar zeci de supraviețuitori trăiesc și astăzi cu răni adânci — unele pe trup, altele în suflet.
La București, mii de oameni au ieșit în stradă pentru a marca zece ani de la acel 30 octombrie 2015 care a schimbat pentru totdeauna destinul unei generații. Marșul comemorativ, organizat de mai multe grupuri civice, s-a desfășurat pe prima bandă a Bulevardului I.C. Brătianu. Aproximativ o mie de oameni au mers în tăcere, cu flori, lumânări și pancarte care vorbesc mai puternic decât orice discurs: „NEAM ucis de nosocomiale”, „10 ANI de promisiuni sterile”, „După 10 ani cel mai bolnav pacient — ROMÂNIA”.
Cei prezenți au ajuns la locul unde a fost clubul Colectiv — astăzi o clădire părăsită, transformată într-un altar al durerii. În fața ei, lumânările ard ca o mustrare mută la adresa unui stat care, în zece ani, nu și-a vindecat rănile și nici nu și-a asumat vinovățiile.
Dintre cele 65 de victime, 26 au murit pe loc. Celelalte și-au pierdut viața în spitalele românești, nu din cauza arsurilor, ci a infecțiilor și a sistemului medical nepregătit, în care moartea a devenit statistică.
„Zece ani de tăcere. Zece ani de durere. Zece ani fără dreptate”, spun rudele celor dispăruți, care continuă să ceară ceea ce statul le refuză de un deceniu: adevărul și răspunderea.
România de astăzi nu este cu mult diferită de cea din 2015. În spitale mor oameni din aceleași cauze, în instituții domnește aceeași indiferență, iar promisiunile rămân aceleași: sterile.
În timp ce lumânările ard la Colectiv, rămâne o întrebare grea ca plumbul:
câte tragedii mai trebuie să trăim ca să învățăm ceva?