La 20 de ani de la înființare, directorul Curierului de Vâlcea, Ioan Barbu, afirmă
ANIVERSARE. În cadrul unui interviu, Ioan Barbu, directorul general al Curierului de Vâlcea, ne-a povestit care a fost parcursul și cum a apărut primul cotidian particular din România. Ioan Barbu a fost singurul dintre cei opt fondatori ai Curierului de Vâlcea care a rămas până în ziua de azi și a făcut din acest ziar un brand la nivel național și internațional. Acum, pentru a celebra două decenii de la înființare, în perioada 11-22 ianuarie 2010, au fost organizate o serie de manifestări sub genericul Zilele Curierului de la Vâlcea.
Rep.: Domnule Ioan Barbu, iatăcă au trecut 20 de ani de când ați decis sătipăriți primul cotidian particular din România. Cu ce gânduri ați pornit la drum?
Ioan Barbu: Când ne-am gândit săînființăm acest ziar se croia o lume nouă. Urmăream evenimentele din decembrie ’89 de mai multe zile și stăteam într-o permanentălegăturăcu persoane din Vâlcea care studiau la Timișoara. Așadar, am aflat din vreme de Revoluție și am aflat că se trăgea în oameni. Mi-am dat seama că regimul se clatinăși eram înfrigurat că mor tinerii. Știam că ei vor ieși în Față , pentru că fiul meu cel mare, care era student la București, a venit acasăși mi-a spus că se vor întâmpla lucruri deosebite în țară . Mi-a mai spus că ei au ieșit în stradăși au pus, în cartierul Regie, mere și alte fructe în pomi, deoarece spusese Ceaușescu la Congres că va dispărea comunismul când „va face plopul mere și nechita micșunele”. Eu eram jurnalist atunci, la Jurnalul județean. În vremea aceea, eram rudăprin alianțăcu Ion Caramitru și încă de la începutul lunii august ’89 acesta a îndrăznit și mi-a spus că nu vom mai apuca săpublică m mesajul lui Ceaușescu de sărbători pentru că el va fi dat jos. Voia săfacă aici un spectacol intitulat „Eminescu După Eminescu” pentru că se sărbătorea în acel an 150 de ani de la moartea lui Eminescu. Cum eu eram urmărit, iar el voia săfacă spectacolul doar pentru oamenii simpli, l-a desemnat pe Goange Marinescu săpregătească spectacolul la Vâlcea. Din păcate, însă , Goange Marinescu nu a organizat nimic și a murit fără săne dea nicio explicație. Revenind, vreau săvăspun că în noaptea aceea Revoluționară, ziarul „Orizont” s-a transformat în „Orizonturi noi”, iar eu am scris un articol intitulat „Cuvântul liber”. Acesta a fost, așadar, primul ziar care a dat drumul presei spre libertate în județul Vâlcea. La scurt timp După ce a ieșit primul număr din acest ziar, eu am plecat la București, iar când m-am întors am auzit că ziaristul Alex Parolea Moga scosese un săptămânal intitulat „Reporter”, la care au participat mulți dintre cei care ulterior au fondat „Curierul de Vâlcea”. Acesta a observat că oamenii erau însetați de noi informații și de o altfel de presă și le-a spus celor cu care colabora că este patronul și trebuie săasculte de el. Oamenii s-au supărat și au decis săse retragădin acest proiect. Atunci s-a iscat ideea ca săfie făcut un cotidian liber, pentru că și „Orizonturi noi” dispăruse. Programul acestui ziar și actele pentru a fi înregistrate la Judecă torie au fost făcute de Petre Ungureanu, actualul prefect. Mai mult decât atât, datoritălegislației din acea perioadă , nu se putea înregistra un ziar privat. Astfel că , tot datoritălui Petre Ungureanu, dar și a lui Traian Dobrinescu, s-a găsit soluția de a înregistra ziarul După o lege a fundațiilor din timpul lui Carol al II-lea, care nu fusese abrogată, și de a găsi hârtie pentru tipărire, deoarece era crizăde hârtie. Primul număr al Curierului de Vâlcea a apărut având pe prima paginăun interviu dat de primarul județului, cum i se spune atunci, Traian Sabău. Sloganul nostru era „Libertatea, puterea ce o avem asupra noastrăînșine” și aveam un tiraj de 50.000 – 60.000 de exemplare. Petre Ungureanu era director administrativ, Traian Dobrinescu era director, iar eu eram redactor – șef. Îmi aduc aminte că primul număr l-am făcut într-un apartament din Ostroveni, care îi aparținea lui Gheorghe Smeoreanu. Din cauza faptului că era tot timpul agitație și se fuma, soția lui Gheorghe Smeoreanu ne-a rugat săne mutăm. Cum nu ne primea nimeni și nu găsisem niciun spațiu, m-am hotărât săfacem ziarul la mine acasă. Am stat acolo aproape o lună.
Rep.: Care au fost momentele care au marcat „existența” Curierului de Vâlcea?
I.B.: Încă de la început, nu ne-a fost ușor, mai ales că începusem cu o nouămanierăde a face presă . Nu ne-a învățat nimeni ce săfacem, ci am învățat totul din mers. Am învățat săcritică m când era cazul, fără a ne fi teamăcă vom păți ceva. Așa cum am fost primul cotidian privat din România, așa văpot spune că am fost și primul ziar din țară care a fost suspendat. Acesta a fost un moment care a marcat existența ziarului. două săptămâni am fost suspendați de prefectul de Vâlcea de atunci, Octavian Fieroiu, pentru că am îndrăznit să-l critică m. El nu putea sădea ordin în acest sens, însă a convocat o ședințăși cum toți au rămas cu obiceiul de pe vremea comuniștilor, au ridicat toți mâna că sunt de acord săsuspende Curierul de Vâlcea. Ne-am pomenit la tipografie că nu vor săne tipărească ziarul, deși îi plăteam pentru a face acest lucru. Atunci am început o campanie în forță, iar Lilian Zamfiroiu s-a dus la Televiziunea Românăși a intrat în direct cerând săfim ajutați pentru a salva Curierul de Vâlcea. S-a făcut un comitet de salvare din vreo 300 de persoane, în fruntea că ruia se afla regretatul medic Dragoș Serafim. Mai mult decât atât, am reușit ca în interiorul ziarului lui Alex Parolea Moga săintroducem un număr al Curierului, în care am făcut un apel că tre cetățeni, că tre prim-ministru, că tre tipografi, dar și că tre Octavian Fieroiu pe care-l înfieram. Pentru că scandalul luase amploare atât în țară , cât și în afara granițelor ei, prim-ministrul Roman l-a trimis chiar pe șeful consilierilor săi săcerceteze ce se întâmplăaici. până la urmăau hotărât săne dea voie sătipărim din nou. Nu trebuie săne fie rușine săspunem că acest ziar a fost făcut cu eroism. Mulți spun că este copilul nostru pentru că l-am născut și l-am crescut. Da, așa a fost până când au plecat. Nu i-a gonit nimeni de aici. S-a întâmplat ca eu sățin mai mult la el și săîl cresc, iar acum e un „flăcă u” în toată regula, are 20 de ani. L-a gonit cineva pe Silviu Popescu? Nu, a plecat de bunăvoie în America, vânzându-și partea, vânzându-și copilul. Eu am rămas aici și am rămas cu credința că suntem o familie. Jos pălăria pentru Petre Tănăsoaica care a fost unul dintre patronii de la Curierul de Vâlcea și a plecat și și-a făcut propriul ziar care a devenit un brand în județul Vâlcea. De asemenea, jos pălăria pentru Romeo Popescu care a fost redactor-șef la Curierul de Vâlcea și mai apoi și-a făcut propriul ziar care, la fel, a devenit un brand în județ. Au fost opt patroni aici și îmi aduc aminte că eram ca frații. Din păcate, s-au risipit. A fost voința lor săplece, unii să-și facă alt ziar, iar alții săcâștige mai mulți bani. Tot respectul pentru ei, dar nu trebuie săte apuci săjignești pentru a-ți face publicitate pe seama unui brand.
Rep.: De ce credeți că tinerii jurnaliști și oamenii de culturădin Vâlcea văconsideră”patriarhul presei județene”?
I.B.: Pentru că am rămas cel mai în vârstăjurnalist din Vâlcea și prin mâna mea au trecut foarte mulți tineri, pe care am încercat să-i formez pentru această frumoasămeserie. Am luptat pentru a-i ține alături de mine pe George Smeoreanu și pe Petre Tănăsoaica pentru că mi-am dat seama că sunt înzestrați. L-am apropiat foarte mult și pe Silviu Popescu, deși acum nu vrea sămai recunoască . Așa cum am spus, au trecut mulți tineri prin mâna mea. Aceștia îmi poartărespect, pentru că eu nu i-am jignit niciodată, ci din contrăam încercat săîi învăț. I-am făcut săînțeleagăcă nu ajungi la glorie fără sânge și sacrificiu.
Rep.: Dumneavoastrăați lucrat în presă și înainte de Revoluție și După . Care credeți că este diferența realădintre presa de atunci și cea de acum?
I.B.: Atunci, presa era foarte cenzurată. însă și atunci, uneori reușeam sătrecem peste cenzură, dar eram sancționați. Cu toate acestea, reușeam săne facem respectați de cei din partid și mai treceau cu vederea. până în Revoluție, însă , presa era îmbâcsităde cuvântările lui Ceaușescu, de telegrame și de minciuni. Noi, ziariștii, nu mai aveam ce face, stăteam degeaba. Materialele aprobate de Ceaușescu veneau pe Telex și noi doar le băgam în ziar. Era doar o fițuică în mâna Comitetului Județean. Acum, ce nu înțeleg unii este faptul că la mine la redacție nu se face niciun fel cenzură. De multe ori, îmi dăcineva telefon și mătrage la răspundere pentru ce a apărut într-o anumităzi, iar eu nu știu nimic. Mi-am instruit echipa și redactorul-șef e cel care răspunde de ce apare în ziar. Așadar, asta este diferența: atunci era cenzură, acum presa e independentă.
Rep.: De ce credeți că Silviu Popescu văcritică și se manifestăatât de necivilizat, în scris și în dialogurile libere, Față de dumneavoastră?
I.B.: Aici este vorba de caracter. Este de neînțeles cum poate un om, care a fost la mine în casăși care mânca din mâncarea făcutăde soția mea, săfacă acest lucru. El a plecat de bunăvoie de la Curierul de Vâlcea și și-a vândut partea fără ca eu săștiu. L-am ajutat pe Silviu Popescu și când a plecat în America și când s-a întors. Am închis ochii când a decis sădeschidăun ziar și să-l intituleze „Curierul de Râmnic”, dar și atunci când și-a făcut redacția acolo unde am fost noi și unde am modernizat cu banii de la Curierul de Vâlcea. Îi spun cu cea mai mare prietenie și sinceritate că prin atacurile sale nu-și face decât rău. Oamenii s-au săturat de atacurile sale și îl critică . Eu merg cu fruntea sus, îi respect pe toți și sunt, la rândul meu, respectat.