Am mai scris despre toate aceste lucruri şi într-un alt editorial, dar vreau să le readuc aminte cititorilor, căci ele mă neliniştesc şi mă intrigă continuu. Ele trebuie repetate, căci, altfel, nu se vor înţeleni niciodată în memoria colectivă decât ca un gând trecător care zboară ochiului imediat.
Spuneam, mai demult, că suntem aprigi, răutăcioşi, bârfitori, înverşunaţi, vorbim în butade căci avem impresia despre noi că ne-am născut poeţi, ne acuzăm unii pe alţii pentru existenţa la limita sub-umanului pe care o ducem, criticăm vremea neprielnică, pământul neroditor, pe Dumnezeul orb de deasupra noastră care ne-a pedepsit cu atâtea şi atâtea rele, câinii comunitari care ne deranjează intimitatea cu lătratul lor gros şi strident, vecinii gălăgioşi, marea prea închisă la culoare, costumul prost croit al preşedintelui ţării, păsările care zboară prea sus, dar niciodată, absolut niciodată, nu ne aplecăm asupra răului izvorât din noi.
Avem, ca popor, o abilitate deosebită, nu de invidiat, de a ne plânge conştiinţei atunci când o cunoştinţă şi-a cumpărat un costum mai bun de haine – de unde o fi avut bani nenorocitul ăsta? – când colegul de serviciu a citit mai multe cărţi decât noi, când în ziare citim că suntem condamnaţi la mizerie şi sărăcie din cauza mentalităţii retrograde pe care o tot cărăm ca pe o povară de 20 de ani în spate, când politicienii, cu o aură nevăzută de intelectuali în jurul capului, ne povestesc că s-au îmbogăţit peste măsură făcând uz de indiferenţa şi neimplicarea noastră în viaţa socială şi economică a ţării şi, în fine, atunci când realizăm că, deşi, am sfărâmat, până acum, ani buni de democraţie sub picioare, nu am învăţat nici până acum să deosebim lucrurile cu adevărat importante de cele insignifiante, dintr-o superficialitate proprie firii româneşti.
În schimb, din cârcotaşi şi clevetitori peste măsură ne transformăm în spirite solidare, pline de înţelegere şi compasiune faţă de cei aflaţi în necaz, chiar dacă ei sunt din lumea celor bogaţi şi reci, care simt o amăreală, ca de vomă, în gură atunci când vorbesc muritorului de rând din care ne tragem noi ăştia care, din fericire sau nu, am învăţat a mânui, nu ca Războinicul Luminii puterea banului, cuvântul ca pe o armă împotriva prostiei şi cultura personală ca pe un paloş cu care decapităm ignoranţa. Aiureli. În vremurile astea puţin contează.
Noi, românii, nu ne-om pricepe, poate, la prea multe lucruri, dar devenim, peste noapte parcă, experţi atunci când trebuie să vorbim despre politică. Ni se pare că ştim, mai ales, a o comenta. Conştiinţa bunului nostru românesc se pare că nu are alt interes de urmărit decât politica şi iar politica. Politica a ocupat întreg farul conştiinţei noastre lăuntrice. Vorbim toată ziua politică şi chiar când nu vorbim interlocutorul nostru are totuşi convingerea că facem cel puţin aluziuni la politică. Dar dacă n-ar fi politica ar fi altceva. Forţele reale ale sufletului tot trebuie să vadă lumina, în orice caz. Ele văd lumina, la noi, sub haina politicii. Haină comodă, pe care o poţi întoarce cum vrei. În schimb, când ni se pare că cei din jurul nostru nu ne ascultă, avem şi obsesii de genul acesta, găsim o nouă modalitate de exprimare: una venită din lăuntrul fiinţei noastre hăituită de prea dese neîmpliniri: răcnetul.
Urlăm la noi înşine pentru că ne-am ales conducători care joacă prea mult un teatru al absurdului pe scena politică, că ne-am procopsit, deşi noi i-am dat votul, cu un preşedinte de scară care e atât de calic că fură becurile de pe scară şi ne lasă să ne rupem gâturile noaptea, că Mall-ul din oraş e prea frumos şi că muşcatele din glastră cer prea multă apă. E scumpă în ziua de azi!
Deşi, cum spuneam, ne pricepem al dracului de bine să criticăm, devenim, adesea, prea des, stângaci atunci când trebuie să spunem o vorbă de alinare celor dragi, şovăitori atunci când animalul din bătătură are nevoie de mângâiere sau când cei pe care credem că-i iubim tânjesc atâta după mângâierea noastră. Şi atunci poate că a venit cu adevărat momentul în care trebuie să stai de vorbă cu tine însuţi, în genunchi, într-un colţ al camerei cu lumina stinsă, pentru a înţelege că singurele lucruri pe care le poţi face este să scrii, să citeşti sau să te reinventezi. Şi căutând atent, în mantaua de ploaie, veche şi plină de găuri, vei descoperi, într-un buzunar interior, cu suflet de urs sălbatic că, românule, eşti deseori curajos, demn şi muncitor, dar că e nevoie să te iroseşti mai puţin în scandalurile care nu sunt proprii existenţei tale şi care-ţi agită prea mult conştiinţa. Pentru că, până la urmă, tăcerea poate conduce la împăcarea cu sine, iar asta înseamnă un trai liniştit.
Olivia Pîrvu-Cîrciu