Statul român a coborât într-un punct în care nu mai poate invoca nici reforma, nici echilibrul bugetar, nici vreo urmă de responsabilitate. Când ajungi să impozitezi persoane cu handicap și să tai hrana unor copii bolnavi de HIV/SIDA, nu mai vorbim despre guvernare. Vorbim despre pierderea totală a umanității.
Sub pretextul ipocrit al „echilibrului bugetar”, Guvernul României a decis că oamenii care trăiesc cu 430–520 de lei pe lună pot fi storși și mai mult. Aceștia sunt banii din care persoanele cu handicap își cumpără medicamentele, plătesc utilitățile și își asigură strictul necesar pentru a supraviețui. Nu există niciun leu în plus, nu există „confort”, nu există lux. Există doar lupta zilnică pentru a rămâne în viață. Iar statul vine și cere impozit pe locuință, ca și cum ar vorbi despre niște proprietari de vile, nu despre oameni captivi într-o dizabilitate.
Este un act de jaf comis cu semnătură oficială. Un jaf care lovește exact acolo unde durerea este deja permanentă. Statul știe foarte bine că aceste persoane nu pot protesta, nu pot bloca străzi, nu pot amenința cu greve. Și tocmai de aceea le alege ca țintă. Este definiția lașității instituționale.
În același timp, în timp ce pensiile speciale rămân obscene, sinecurile politice prosperă, iar marile găuri negre ale bugetului sunt protejate cu grijă, Guvernul decide că adevărata problemă a României sunt persoanele cu handicap și copiii grav bolnavi. Nu clientela politică. Nu privilegiile. Nu risipa. Ci cei mai slabi.
Lovitura finală vine prin așa-numita ordonanță trenuleț, prin care statul suspendă în anul 2026 alocația de hrană pentru 137 de copii cu handicap de tip HIV/SIDA. Un gest care nu poate fi justificat prin nicio logică economică, oricât de cinică. Statul român decide, cu sânge rece, că acești copii pot fi lăsați fără un sprijin minim, garantat de peste două decenii. Un sprijin care nu a fost atins nici în anii în care România era mult mai săracă și numărul copiilor afectați era incomparabil mai mare.
Economia făcută este ridicolă. 135.267 lei la nivel național într-o lună. O sumă care, pentru bugetul statului, nu înseamnă nimic. Pentru familiile acestor copii înseamnă hrană, tratament, șansa de a duce o viață cât de cât decentă.
Statul a ales să economisească exact de aici, pentru că este ușor, pentru că nu există cost electoral și pentru că victimele nu au putere.
Este un gest incalificabil, care se adaugă unei serii de măsuri prin care persoanele cu handicap sunt împinse tot mai aproape de marginalizare și abandon. Nu este o greșeală. Este o opțiune politică.
Dacă un stat ajunge să ia bani de la persoane cu handicap și hrană de la copii bolnavi, atunci acel stat nu mai are nici autoritate morală, nici dreptul de a vorbi despre reformă. Are doar responsabilitatea rușinii. Ceea ce se întâmplă nu este austeritate, nu este curaj, nu este reformă. Este abuz. Este cinism pur. Este mizeria unei puteri care știe că poate lovi fără consecințe.
Și tocmai de aceea trebuie spus răspicat, fără menajamente și fără eufemisme: aceasta nu este politică publică. Este o rușine.