Există o linie fină între discursul dur și derapajul moral. Când ajungi să numești persoanele cu handicap „putori”, „hoți” sau „fraudă pură”, nu mai ești un analist incomod. Ești un demagog care lovește în cei care nu se pot apăra.
Declarațiile lui Andrei Caramitru nu sunt o simplă opinie economică exprimată tranșant. Sunt un exercițiu de stigmatizare colectivă. O încercare de a transforma o categorie vulnerabilă într-un vinovat convenabil pentru găurile din buget și eșecurile administrative ale statului.
Să fim foarte clari:
nu persoanele cu handicap au inventat comisiile incompetente;
nu ele au fabricat rețelele de fraudă;
nu ele au blocat digitalizarea, controalele reale și reformele promise.
Statul a făcut asta. Politicienii au tolerat asta. Instituțiile au închis ochii.
Dar e mult mai simplu să arunci anatema asupra unor oameni care trăiesc deja cu limitări, boală și, adesea, marginalizare socială. E mai simplu să spui „toți fură” decât să demonstrezi cine fură. E mai simplu să inflamezi decât să administrezi.
Persoanele cu dizabilități nu sunt o problemă contabilă. Nu sunt o „pierdere” într-un buget. Nu sunt o masă suspectă prin definiție. Sunt cetățeni care au drepturi, garantate prin lege și printr-un minim contract social.
Dacă există fraude, ele trebuie dovedite și pedepsite individual. Cu dosare, cu probe, cu sentințe. Nu cu etichete aruncate la grămadă. Când generalizezi, nu faci reformă – faci propagandă. Iar propaganda are mereu nevoie de un dușman ușor de demonizat.
A sugera că oamenii cu handicap „nu mai muncesc” pentru că primesc ajutor social este o afirmație care ignoră realitatea dură a pieței muncii din România: discriminare, lipsa adaptării locurilor de muncă, servicii sociale insuficiente și un sistem medical care funcționează adesea la limită. Mulți dintre acești oameni ar munci, dacă ar avea unde și în ce condiții.
Un stat care își construiește discursul economic pe dispreț față de cei vulnerabili nu este un stat eficient. Este un stat cinic. Iar cinismul nu ține loc de reformă.
Problema nu sunt oamenii bolnavi. Problema este incapacitatea instituțională.
Problema nu este ajutorul social. Problema este lipsa controlului real acolo unde există suspiciuni.
Problema nu este solidaritatea. Problema este ipocrizia.
Cine transformă suferința în argument bugetar ar trebui să-și reanalizeze nu doar cifrele, ci și fibra morală.
Pentru că, dincolo de grafice și postări virale, vorbim despre oameni. Iar o societate se judecă după felul în care își tratează cei mai vulnerabili membri – nu după cât de tare știe să-i învinovățească.