” O familie din Stoenești a condamnat două suflete nevinovate la Infern
Doi copii din comuna vâlceană Stoenești, sat Suseni, trăiesc într-o sărăcie cruntă, greu de descris în cuvinte, care îți provoacă fiori ascuțiți pe șira spinării. Casa în care locuiesc a ajuns o ruină, unde oameni și animale dorm laolaltă, într-o mizerie care provoacă , oricui, o stare acutăde greață. În locuința familiei Ciorei, miroase pestilențial a sărăcie, degradare umanăși deznădejde.
Poteca spre nică ieri
Drumul până la locuința familiei Ciorei este anevoios, aproape grotesc. Trebuie săurci o pantăabruptăși noroioasă, ce duce parcă spre Iad. Din acoperișul cocioabei nu a mai rămas aproape nimic, iar prin geamurile sparte și murdare bate un vânt aprig și uscat. Un gard rupt împrejmuiește că suța acestor oameni aruncați în neantul mizeriei, ca un grilaj de pușcă rie, care înlănțuie spiritul și mintea. Strigăm la poartă, dar nu primim niciun răspuns. Un câine alb și prea slab latrăa singurătate și foame. În rest, nimic nu tulburăliniștea sinistră, mormântală. Aproape descurajați, decidem săplecă m. Din casăni se pare că auzim scâncete prelungi de copil. E poate doar vântul, ne spunem. La un moment dat, dintr-o casăvecinăiese un bătrân cocoșat de povara anilor ce-o poartăîn spate care ridică , spre noi, un deget gros și strâmb, a amenințare: „Pe cine că utați?”, ne întreabăel pe un ton grav. Îi răspundem: „Am vrea săstăm puțin de vorbăcu familia Ciorei „. Cu o privire scrutătoare și cam fixă, bătrânul dădin cap, parcă deranjat la auzul numelui precizat. Ne spune că sunt plecați cu treburi, la Primăria Stoenești. Tăcerea apasă. Câinele a încetat săne mai latre și s-a cuibărit într-un colț cu ochi triști și goi. „Dar copilul, zice bătrânul, copilul, cel mic de trei ani, trebuie săfie acasă”. Ne facem curaj. Dezlegăm poarta, legatăcu o funie groasăși murdară. Intrăm în curte. Peste tot sunt zdrențe putrezite, îmbâcsite și gunoi ce se descompune, în liniște, sub soarele arzător. „Sunt niște bețivi ordinari părinții micuțului ăstuia. Toți banii pe care îi au, îi cheltuiesc pe băuturăfără săle pese că nu au ce mânca. Nu este prima datăcând pleacă și îl lasăpe copil singur Câteodată, stă, așa, o zi întreagă. fără mâncare, fără apă. Mai rău ca un câine”, spune o femeie, un glas scă zut, aproape temător. Apoi, ne roagăsănu povestim familiei Ciorei ce a spus despre ei. Sunt scandalagii, alcoolici și agresivi. Îi este teamăcă o săaibăprobleme. Apoi, dispare cu repeziciune de parcă ar fi fost o nălucă . Rămâne, în urma ei, un șuierat de vânt, ușor, insesizabil
Priveliște de coșmar
Într-una dintre camerele, insalubrăși întunecoasă, ca un cavou, zărim un pat murdar, plin de funingine. Pereții sunt negri de fum, martori ai unui incendiu devastator. Din ferestrele care protejau odatăîmpotriva frigului și a ploii, au mai rămas doar niște tocuri soioase, putrezite. Cu mare greutate, reușim sădeschidem ușa casei. Înăuntru, spectacolul ce ni se desfășoarădinaintea ochilor e sinistru. Pe o masășubrezităsunt așezate câteva oale mucegăite cu mâncare și câteva peturi de băutură, care emanăun puternic miros de alcool, ca de tavernă. Rămânem înmărmuriți. fără cuvinte. Tavanul scund și rece apasă. Taie răsuflarea. Ne împiedică m de câteva trențe soioase, năclăite de mâncare. Podeaua scârțâie cu sunet de lemn degradat, putrezit și pare că se sfărâmăîn mii de așchii sub pașii noștri. Nu ne mai spunem nimic. Se aude, din când în când, doar click-ul aparatului de fotografiat, care declanșeazămai greu decât de obicei, refuzând parcă săsurprindăimaginile grotești. Un că pșor delicat de ied, cu privire umedă, se întrezărește prin crăpătura ușii deschise. Ne privește curios și timid. Apoi fuge speriat afară, alungat, ni se pare, de spectacolul oripilant din casă.
Copilul cu privirea mută
că măruța aceasta dăîntr-o alta a că rei ușăe legată, ca și poarta, cu o sfoarăroșie și lungăcu nod strâns, făcut parcă săținăcaptivăo ființăînfricoșătoare, feroce. Îl dezlegăm repede, ajutați parcă de mâni nevăzute. Sfoara refuzăsăcedeze. Se aude un gângurit firav de copil. În cele din urmă, ușa se deschide cu sunetul unui capac de coșciug, dat la o parte În pat, înconjurat de mizerie și mâncare roasăde șoareci, stăun băiețel, Liviu, sărăcă cios înveșmântat, cu privire mută. Are chip angelic. Ne privește firesc, ușor tâmp. Pe cap poartăo că ciulăimensă, prea mare pentru capul său. E nemișcat, acoperit de jumătate cu trențe ponosite. Apoi, fără să-i pese de noi, își mutăochii spre un loc fix și pare că zâmbește. În fața lui, un televizor stins, acoperit de mizerie Îl fascinează. Se uităla el ca și cum din cutia aceea neagrăși fără viață, ar auzi povești cu regi și zâne, ce locuiesc în castele frumoase, pline de smaralde Îi întindem câteva bomboane cu lapte. Le învârte plictisit în degetele-i firave, murdare. Le pune de-o parte. Nu știe săle desfacă ambalajul. Îl ajutăm noi. Ia una dintre ele, fascinat de ovalul ce-l deseneazăbomboana în palma sa micuțăși o înghite pe nerăsuflate, exact ca atunci când iei o gurămare de aer în piept. Liviu e prea mic pentru vârsta lui. Îine tot timpul mâinile, în șold ca și cum ar vrea săne certe că l-am deranjat din solitudinea ce-i ține, la o vârstăatât de fragedă, loc de jucă rii și prieteni. Părăsim încă perea cu capul în pământ, cu inima strânsă. Cu toții avem impresia că timpul, spațiul și viața s-au oprit, pentru câteva clipe, în loc. Gândurile devin lichide și nu mai e vreme pentru cuvinte. Închidem ușa rablagită, care se trântește în urma noastrăcu un sunet sec. Afarăvecinii ne așteaptăreacțiile „Ați văzut ce mizerie au în casă? Și ăla micu’, săracul de el Ce chinuit este Poate faceți ceva și pentru suflețelul lui, că e păcat sătrăiască ca un animal”, zice o femeie, aranjându-și în grabăbaticul pe frunte. Dăm din cap aprobator, fără săvorbim. În curte, câteva capre stau aproape de iezii lor. Unul dintre ei, se lipește de botul mamei sale și parcă cerșește dragoste. Capra, cu un gest maternal, îi lasăcale liberăspre ugerul mare, plin de lapte. Ieduțul începe săse hrănească liniștit, cuminte. Se simte protejat, iubit. Pentru el, grija mâncă rii e de-acum departe. Are o blanăfrumoasă, mai curatădecât albul, iar soarele se joacă cu reflexe aurii în ochii lui.
Florina . o bijuterie murdară
Plecă m de la casa Doinei și lui Gheorghe Ciorei în tăcere. Aflasem de la vecinii lor, că cei doi mai au o fetiță, de șapte ani, care este plecatăla școală. Decidem săo că utăm. Părinții ei întârzie săapară. S-or fi oprit, ca de obicei, la un birt, ne spunem. Chiar dacă în meserie am mai întâlnit situații în care realitatea a depășit cu mult ficțiunea, imaginea copilului, rămas singur în casa plină de mizerie de nedescris, nu ne dădea pace. Ne doream foarte tare săo cunoaștem pe sora lui Liviu, Florina. Apoi, am încercat sărefacem, în minte, drumul pe care, zilnic, un ghem de om trebuie sa-l parcurgăde două ori. Patru kilometri. Am stat de vorbăcu învățătoarea Florinei, cu siguranțăsingurul părinte al nefericitei copile. „Este un copil cuminte, dar că ruia i se citește nefericirea pe chip. Nu pot să-mi imaginez cum trăiește în asemenea condiții. Am încercat s-o ajut încă de la început, pentru că este o fire retrasă. Când a venit în clasă, s-a dus într-o bancă și a picat pe gânduri Părea absentă! A trebuit s-o strig de două ori ca să-mi răspundă. Era îmbrăcatăsărăcă cios și murdară. Parcă nu parcă , cu siguranțăconștientiza situația ridicolă, umilitoare în care se află. Îi era rușine și a venit la școalăștiind că va fi privităaltfel. Dacă în primele zile de școală, colegii se uitau suspicioși la ea, acuma s-a integrat perfect. Știți cum sunt copiii, se împrietenesc repede! A fost suficient s-o țin de mânăla orele de educație fizică și să-i fac cunoștințăcu clasa. Restul a venit de la sine. Am încercat săși facem câte ceva pentru Florina. I-am dat și hăinuțe curate. Inutil! Vine curatăo zi la ore, pentru ca a doua zi săse vadăcu ochiul liber dezinteresul familiei fațăde acest copil. Păcat, mare păcat, cu atât mai mult cu cât fata are potențial. Asimileazărepede, este isteațăși are memorie. La învățăturănu strălucește, dar e un copil bun. Nici nu are cum, atâta timp cât acasănu are unde și cum săînvețe. Principala ocupație a Florinei este fratele ei mai mic. Părinții sunt mai tot timpul plecați, iar dacă sunt acasă, au alte preocupări. Nu sunt eu în măsurăsăvorbesc, e casa lor, dar mare păcat că își bat joc de săracii copii !” – ne-a povestit învățătoarea Ioana Tomescu.
Am întrebat-o pe învățătoare care crede că este soluția pentru salvarea celor două suflete nevinovate din infernul în care trăiesc din cauza celor care le-au dat viață, doar pentru a-i chinui pe cei doi îngerași. A șoptit, aproape imperceptibil: „Primăria, e treaba primăriei și a celor de la protecția copilului. Săvinăși să-i ia de acolo, că trăiesc tare chinuiți, sunt prăpădiți ca vai de lume și cine știe ce se alege de ei, săracii !”.
Femeia s-a scuzat și a plecat gânditoare. Ne-a lăsat impresia dască lului care are conștiința încă rcată, a unui om care se întreabădacă ar fi putut face mai mult pentru un semen, cu atât mai mult pentru un copil neputincios în fața vieții, oropsit de soartă, condamnat mizeriei și sărăciei.
Familie degenerată
Rodica Ciochină, asistentul social din cadrul Primăriei Stoenești, ne-a spus că știa despre situația tragică în care se aflăacești copii și că , nu o dată, a semnalat acest fapt Direcției Generale de AsistențăSocialăși Protecția Copilului (DGASPC) Vâlcea. Mai mult decât atât, ea ne-a mărturisit că familia Ciorei a avut opt copii, însăpatru dintre ei au fost dați în centrele de plasament, la vârste fragede. În familie, au mai rămas, așadar, doar patru, însă, doi dintre ei au fugit de acasăde foame, din cauza sărăciei, la stână. „De curând, am fost la ei acasăși le-am dat un ultimatum. Le-am spus că dacă nu au grijăde copii și nu fac curățenie în casă, o să-i trimit pe cei de la DGASCP săle ia odraslele. Părinții micuților sunt niște bețivani că rora nu le pasăde sufletele micuților. Bruma de bani pe care o au, o dau pe alcool”, susține Rodica Ciochină. Pe de altăparte, o întrebare se naște firesc. Care este motivul pentru care primăria din localitate nu a luat măsurile ce se impun în acest caz, cu mai multăvreme în urmă, în condițiile în care însăși Rodica Ciochinărecunoaște că știa foarte bine calvarul pe care îl trăiesc cei doi copii? Având în vedere aceastăsituație, nu e deloc deplasat săavem convingerea că a existat un dezinteres total din partea primăriei care a fost, cu certitudine, preocupatăcu rezolvarea altor probleme. VOCEA VÂLCII va face, însă, tot posibilul ca cei doi copii nevinovați săfie luați din acest mediu nociv pentru dezvoltarea personalității lor, care le ucide spiritul și viitorul.
„¢ Olivia PÎRVU-CÎRCIU, Claudiu CHIDU