Noua lege a salarizării nu e despre echitate. E despre cum poți să-ți crești salariul fără să spui direct că o faci. Rețeta e simplă: legi veniturile demnitarilor de salariul minim. Apoi lași inflația și scumpirile să-și facă treaba, crești salariul minim „pentru oameni”, iar bonusul real ajunge, liniștit, în conturile parlamentarilor.
Rezultatul? Peste 3.000 de lei în plus pentru aleșii care, în același timp, le explică românilor că trebuie să fie cumpătați. Un mecanism perfect: criza pentru populație devine oportunitate pentru cei din Parlament.
Sub umbrela unei formule tehnice, Guvernul condus de Ilie Bolojan livrează o schemă care funcționează impecabil acolo unde nu doare – la vârf. Pentru restul, „reforma” înseamnă aceleași lucruri: facturi mai mari, taxe mai apăsătoare și promisiuni tot mai goale.
Parlamentarii nu trebuie să justifice nimic. Nu există indicatori de performanță, nu există condiții, nu există măcar decența de a explica de ce exact acum era momentul pentru astfel de creșteri. În schimb, există o liniște suspectă, de parcă majorările astea ar fi un drept natural, nu o decizie discutabilă.
Și poate aici e problema reală: nu doar că își cresc salariile, ci o fac într-un moment în care oamenii sunt deja împinși la limită. În casele românilor se taie din cheltuieli esențiale. Se amână tratamente, se renunță la confort, se trăiește de la o lună la alta cu un stres constant. În Parlament, în schimb, ecuația e mult mai simplă: mai adăugăm câteva mii.
E o ruptură tot mai vizibilă între două Românii. Una care strânge fiecare leu și alta care își permite să-și majoreze veniturile printr-o formulă elegantă, ascunsă în spatele unor termeni tehnici.
Legea salarizării ar fi trebuit să fie despre corectitudine. A ajuns să fie despre prioritate. Iar prioritatea nu pare să fie cetățeanul.
Când oamenii sunt obligați să suporte tot, iar cei care decid nu renunță la nimic, nu mai vorbim despre reformă. Vorbim despre un sistem care funcționează din ce în ce mai bine… pentru cine trebuie.