” Din 1900 și până acum, campania electoralăse face la fel
Campania electoralăde odinioarănu se deosebește cu nimic cu cea din zilele noastre. În preajma alegerilor din anii 1928 – 1937 ziarele vremii erau pline de manifeste ale partidelor timpului care își prezentau cu litere de-o șchioapăoferta electoralăpentru anii ce aveau săurmeze. Există, însă , o diferențănotabilăFață de acele vremuri: minciunile nu se plimbau cu mașini de lux și nu trăiau în vile de sute de mii de dolari . Cam atât.
Acum ceva vreme în urmă, marele Eugen Ionesco spunea: „Politica este, poate, diavolul”. Pe cât de radical, pe atât de adevărat. Politica este, din păcate, chiar și în anul de grație 2008, un domeniu al ridicolului. Ea desfășoarăînaintea ochilor cetățenilor un adevărat spectacol al grotescului, în care joacă personaje dintre cele mai anoste și controversate. Toți acești actori, de multe ori patetici și lipsiți de orice lică rire de talent, își doresc, invariabil, putere și bani. Au ca singur deziderat acumularea unor averi colosale, pentru a le oferi un trai liniștit atunci când electoratul nu le mai oferăprilejul săroadădin osul puterii.
De obicei, oamenii politici devin nefiresc de activi în preajma alegerilor electorale. Tot atunci, apar ca ciupercile După ploaie, partide nou înființate, conduse de oameni care de abia au învățat definiția cuvintelor, „politică ” sau „campanie electorală”. După ce își trântesc un partid, cu nume pompos și doctrinăaleasăla întâmplare, se pozeazăpentru afișele electorale, săse obișnuiască oamenii cu fețele lor inexpresive. Unii zâmbesc larg, în timp ce alții au un surâs perfid în colțul gurii, majoritatea încercând săintimideze alegătorii cu privirea lor scrutătoare. Iar când vine vorba de a-și promova imaginea, pentru că faptele și performanțele nu-i recomandă, jignesc, insultă, mint de îngheațăapele, încropesc scrisori compromițătoare despre contracandidați, prinzându-se cu toții într-o hora politică vecinăcu nebunia din care prea puțini învațăpașii corecți ai dansului.
Insultele, mereu la modă
Ca și acum, atunci, criticile aduse partidelor de guvernământ erau la fel de dure, insultătoare și pline de cinism. Discursurile despre corupția „celor care ne conduc” conțineau fraze sforăitoare și greoaie ca exprimare pentru omul de rând, politicieni își terfeleau imaginea în văzul tuturor acuzându-se că au furat unul altuia idei din doctrina partidului și s-au „apucat săo realizeze în țară pe cale de reformă ori lege, dar acele realizări nu le-au făcut în spiritul ideilor noastre cumpănite ci așa cum le-a venit lor la socotealăși așa cum le-a venit lor la socotealăși cum se puteau umple mai repede și mai bine buzunarele lor.” De atunci nu s-au schimbat foarte multe, ca și azi oamenii politici urlau în gura mare că țara este prăduităde conducă tori care se îmbogățesc pe spinarea populației. Iatăce scria ziarul local „Naționalul Vâlcii”, ianuarie 1928 într-un articol scris cu ocazia alegerilor generale: „Noi Partidul Național rămânem la politica noastrăde economie, cum am dat dovadă, în scurtul timp de 5 luni cât țara s-a guvernat în 1919-1920 După sfaturile conducă torilor noștri. Privim la celelalte partide storcă toare și lăsăm țara săcântărească și săaleagăîntre noi și ele. Dacă ea vrea săfie stoarsăpână nu-i va mai rămâne nici o vlagă, nici o putere, nici o tărie, săaleagăîn toate alegerile numai pe oamenii care cer voturile pentru partidele storcă toare.”
Incapabilii
Partidul Naționalist – Democrata fost creat la 23 aprilie 1910 de Nicolae Iorga și A.C. Cuza, și s-a dorit a fi încă de la început un partid al intelectualilor de facturătradiționalistăaflați sub influența marelui istoric, care se înscria în centrul eșichierului politic, cu o influențăredusăasupra electoratului. însă , personalitatea sa dominantă, concepția inedităși modernistăasupra politicii României de atunci a atras mii de simpatizanți din rândurile celor care asistau neputincioși la furturile tot mai numeroase din averea țării al că rei destin era cârmuit de liberali și țărăniști. „această stare nu mai poate dura. Este timpul săse știe cât suntem credincioși steagului național. Democrația împinsăpână la destrăbălare de țărăniști, liberali comuniști și anarhiști este de netolerat”, scriau ziarele vremii. Criticând cu vehemențățărăniștii acelor timpuri, redactorii „Naționalului Vâclii” menționau: „Cât despre partidul național-țărănesc pot săvăspun nimic mai mult decât v-ar spune oricine, ar fi întrebat că este un partid de incapabili Și acuma dacă lucrurile așa și așa stau, naște întrebarea: Ce-i de făcut? ”
Fuziuni pentru putere politică
Lupta pentru putere a născut și va naște împerecheri politice între partide (numite alianțe sau fuziuni), alăturări ciudate de doctrine și ideologii care de cele mai multe ori nu au nimic în comun, toate având însă un scop bine definit: reechilibrarea scenei politice. În anul 1928, membrii Partidul Poporului și Partidul Național, declarați combatanți ai țărăniștilor, au încheiat o fuziune, un fel de AlianțăD.A. a zilelor noastre luptând „unite în alegerile pentru Camerăși Senat”. Iată, cum suna îndemnul la vot al celor două partide, propaspăt unite pe atunci: „Votați STEAUA! Votați toți cei e doriți săse întăreasăPartidul politic de mijloc, al cumpenei al dreptei măsuri, Partidul al doilea de guvernământ, care, în viitor, sădomolească pornirea partidului Național Îărănesc, votați lista cu semnul STEAUA. Poezii stângace despre scrise pentru alegerile din acele timpuri, umpleau paginile de ziar: „Dacă vrem săîndreptăm / Strică ciunile ce vedem / Săvotăm neapărat / Lista cu dublupătrat” , Mai sunt ele multe semne / Pe liste la alegeri, nene, / Dar numai dublupătrat / Săștii, trebuie votat! / Cui îi place silnicia / Și dorește tirania / Voteazăgeorgiști cu linii / Și pe averescani cu steaua! /Unde-ți vedea două roți, / Săfugiți de ele toți, / Și de linii și de puncte/ că aduc răutăți prea multe! (dublu-pătratul era semnul Uniunii Naționale).
Istoria se repetă!
Alegerile din perioada interbelică nu se deosebesc prea mult de cele din zilele noastre. Ca și acum, găseai la tot pasul politicieni ofticoși gata oricând săsarăla gâtul celor ar fi putut obține mai multe voturi decât ei, dispuși la alianțe cu partide, ai că ror membri îi urau de moarte, doar de dragul de a ajunge la guvernare. Oameni politici care promiteau „câte în lunăși în soare” în schimbul voturilor, ca odatăajunși la putere săuite cu desăvârșire cele promise. Iar românii rămâneau ca și acum cu sufletul gol și încrederea trădatăsperând că într-o zi va fi mai bine.
Olivia Pîrvu – Cîrciu