Blestemul sărăciei
” în această zonă, trăiesc peste 200 de familii de rudari, pentru care viața de zi cu zi a devenit un calvar, o adevăratăluptăpentru existență. Departe de lumea civilizatăși tânjind După un trai mai bun, rromi din Valea lui Stan primesc cu bucurie pe oricine vine săstea de vorbăcu ei. De fiecare dată, pe buzele lor se naște o singurăîntrebare: „Ați venit săne ajutați, săne faceți și nouăviața mai ușoară?”. Oamenii din aceste locuri povestesc că au fost rând pe rând, vizitați de autoritățile locale și județene, ziariști sau reporteri de televiziune. Cu toții le-au făcut promisiuni, însă lucrurile au rămas neschimbate
Oricine ajunge în Valea lui Stan are senzația pregnantăcă , aici, mizeria și degradarea umanăse regăsesc la tot pasul. Par impregnate în casele, hainele și sufletele oamenilor. În această zonă, trăiesc peste 200 de familii de rudari, pentru care viața de zi cu zi a devenit un calvar, o adevăratăluptăpentru existență. Departe de lumea civilizatăși tânjind După un trai mai bun, rromi din Valea lui Stan primesc cu bucurie pe oricine vine săstea de vorbăcu ei. De fiecare dată, pe buzele lor, se naște o singurăîntrebare: „Ați venit săne ajutați, săne faceți și nouăviața mai ușoară?”. Oamenii din aceste locuri povestesc că au fost rând pe rând, vizitați de autoritățile locale și județene, ziariști sau reporteri de televiziune. Cu toții le-au făcut promisiuni, însă lucrurile au rămas neschimbate. „Au venit unii de la o televiziune națională, ne-au fotografiat, ne-au filmat și, apoi, au râs de noi că suntem săraci. Așa o săfaceți și voi?” – ne-a întrebat, suspicios, o femeie. Rudarii din Valea lui Stan au ajuns la concluzia că e mai bine sănu mai discute cu ziariștii. În opinia lor, sunt doar un „subiect de presă” și nimic mai mult. Nimeni nu vine aici, zic ei, cu scopul de a-i scă pa de mizeria în care trăiesc. Au devenit reticenți și cu greu mai poți scoate câteva cuvinte de la aceștia. Întâlnirea cu ei îți lasăun vid în stomac, greu controlabil. Ai impresia, pentru moment, că te-ai reîntors în timp, în istoria timpurie a formă rii umanității.
Sub cerul liber
Mai mult de 90 la sutădin rromi din Valea lui Stan nu au locuri de muncă . Majoritatea dintre ei trăiesc din ajutorul social, o sumămizeră, pe care sunt nevoiți săo împartăla 6-7 persoane. Animale nu își permit săținăpe lângă curte, deoarece hrănirea lor înseamnă costuri suplimentare, pentru o familie numeroasă, care consumăcarne doar în zilele de sărbătoare. Electricitate au doar puțini dintre ei, că ci costurile de branșare sunt imense, iar apa curentăsau canalizarea sunt un lux, la care viseazătimid. „E rău de noi. Nu avem de nici unele. Primărița asta a noastră(Elena Coroțchi – n.r.), nici nu vine săne vadă. Îi este scârbăde noi. Când mergem la primărie, fuge de noi de parcă am fi râioși. Să-i dea Dumnezeu După sufletul ei” – ne-a spus încet, un bărbat cu îmbrăcă mintea zdrențuită. Mai încolo, o femeie ce ține atârnat de mânăun coș cu două pâini și o pungăcu detergent își agitămâinile în aer, semn că vrea săspunăși ea ceva: „Așa este. Nu vine deloc aici Eu primesc un ajutor social de 1,2 milioane lei vechi. Din el, trăim 6 oameni. Asta e viață?”- a întrebat ea, acuzator. „Îl regretăm tare mult pe vechiul primar. Nici măcar de sărbători nu a venit săne dea cadouri ” – a mai adăugat femeia.
La un moment dat, lângă noi, zărim un băiat care ascultă, liniștit, discuția. Apoi, răbufnește. „Văvăitați prea mult!” – urlăel, ca și cum ar fi vrut săne determine sătăcem. „Veniți cu mine săvedeți unde dorm! Uite, aici, în podul casei!” – aratăel spre o casă, pe acoperișul că reia se vede o păturăruptă. „Da, da! În frig, ploaie, vânt, ninsoare De doi ani dorm așa. Acum am 18. Ce am făcut sămerit soarta asta? Doar că m-am născut. Sărac ” – și-a răspuns el, gata-gata săizbucnească în plâns.
Existențăde surghiun
Fiecare locuitor din Valea lui Stan are povestea lui de viață. Una mai tristădecât alta. „Bietul băiat ” – se aude, deodată, din mulțime. O femeie de staturămică , îmbrăcatăbărbătește, ne privește drept în ochi urmărindu-ne insistent, cu privirea. Nu îndrăznește săîntrebe nimic. Din când în când, se uită, trist, peste umărul nostru și dădin cap, a lehamite. „Dumneavoastră, ce probleme aveți?” – spunem noi. Alege tăcerea. Dintr-o dată, indică , cu degetul, lucrul care-i provoacă cea mai mare suferință. „Acolo, în beciul acela, stăm șapte persoane. Nu avem casă. Vreți săvedeți unde stau eu?” – zice ea, temător. Plecă m împreunăspre „locuința” familiei Ungureanu. Ajungem. Din că măruța în care stau înghesuite 7 suflete, vine un miros urât de mucegai și aer îmbâcsit. Din pat, ne privesc doi ochi rotunzi și mari, indiferenți, goi. „E fata mea. Are 28 de ani. Este handicapatămintal. Îmi este greu cu ea. Nu prea se dăjos din pat niciodată” – ne explică femeia, cu un glas stins. Pe o măsuță, stăașezată, cu grijă, o bucatămare de mămăligă, ce pare necomestibilă. „Nu am avut bani de pâine azi. Am făcut mămăligă. Mi-au dat niște vecini mălaiul. Sunt multe zile din astea, în care abia avem ce mânca” – a mai adăugat ea.
Femeia ne povestește că a făcut zeci de drumuri la Primăria Brezoi, pentru a face rost de o locuință. Nu a primit nici ajutor, nici răspuns. „Doamna primar nu s-a uitat la mine. A spus că nu o interesează” -a zis femeia, într-un suflet. Apoi, ne aratăo ușă, mare, albă, pe care spune că a primit-o, de pomană, de la cineva. „M-am bucurat mult când a adus-o. Măgândeam că punem și noi o ușăca lumea la că măruța asta. E prea mare. Nu am ce face cu ea. Deh, omul a fost de treabă, dar ce să-i faci ” – a mărturisit ea, atingând ușa.
Încremeniți în sărăcie
Despre sărăcia în care trăiesc rudarii din Valea lui Stan s-au scris pagini întregi, iar pe posturile de televiziune s-au purtat zeci de discuții. Nimeni, însă , nu a făcut ceva cu adevărat pentru a le oferi o altăsoartă. De cele mai multe ori, primesc vizite și ajutoare în campania electorală, atunci când politicienii autohtoni vor să-și asigure un post că lduț prin Parlamentul Românei. Sau la alegerile pentru Primăria Brezoi. În rest, existența lor este la fel de întunecată, dureroasă. Trăiesc de pe o zi pe alta, la limita subumanului, resemnați. Sunt pașnici și vorbăreți, chiar primitori. Mulți dintre ei și-ar dori un viitor mai bun pentru copiii lor, însă bunăstarea pare un vis mereu irealizabil. Deocamdată, se „hrănesc” constant cu promisiunile celor care vin să-i vadă, din când în când, ca pe niște locuitori ai unei lumi, pe care ne-o imaginăm, câteodată, în nopțile în care suntem profund chinuiți de cele mai urâte coșmaruri.
Olivia Parvu