Nu toate florile miros a primăvară. Unele miros a ipocrizie.
Și nu orice buchet înmânat cu zâmbet de politician e un gest galant — uneori, e doar un ambalaj frumos pentru un trecut care pute.
Elena Lasconi a primit flori de la George Simion. Un gest aparent banal, care a stârnit valuri în opinia publică. Unii au văzut în asta o dovadă de „respect” între adversari politici. Alții — mai atenți la detalii decât la petale — au ridicat din sprâncene. Pentru că nu era vorba de flori. Ci despre limite. Despre memorie. Despre demnitate.
În spatele acelui buchet nu era parfum de curtoazie, ci damf de manipulare. Simion nu oferă flori. Simion oferă praf în ochi. Lasconi trebuia să spună: „Nu primesc flori de la un bărbat care a avut un comportament jignitor și abuziv față de o femeie, în Parlament.” Și ar fi avut perfectă dreptate.
Cine a uitat momentul din 2022, când George Simion a scuipat în obrazul decenței cu replica „Te agresez sexual, scroafo!”, adresată senatoarei Diana Șoșoacă? Cine crede că astfel de ieșiri pot fi acoperite cu o panglică și câteva frezii?
Să fim serioși. În orice stat cu minimă igienă morală, un asemenea comportament ar fi dus la sancțiuni, nu la poze și aplauze. Ar fi dus la izolare politică, nu la validare publică.
Mai mult, în 2023, presa a relatat despre o presupusă agresiune gravă petrecută la o tabără organizată de partidul AUR. Ancheta s-a stins repede în spațiul public. Dar tăcerea nu șterge faptele. Iar memoria selectivă nu ar trebui să fie strategie electorală.
Elena Lasconi avea o oportunitate. Să spună că există gesturi care nu pot fi separate de context. Că politica nu înseamnă doar imagine, ci și principii. Că femeile din politică nu trebuie să accepte gesturi „drăguțe” din partea celor care au trecut prea des linia roșie.
Florile pot fi frumoase. Dar când vin din mâna nepotrivită, se ofilesc instant.
Iar politica, doamnă Lasconi, nu are nevoie de decor. Are nevoie de coloană vertebrală.